De ieri ma tot gandesc. De ieri ma framant. N-am raspunsuri, dar am descoperit ca pot fi lasa. Nu am putut scrie un mesaj, nu am putut da un telefon. Si am vrut. Doar ca nu mi-a iesit. Am amanat crezand ca puterea si curajul cresc in timp. Adevarul e ca ele slabesc cu fiece clipa ce trece. Si apoi se facu ora 00:01.

Si dintr-o data am stiut. Am stiu clar ca nu mai pot trimite semnale trecutului. Oricate inimi ar avea el. Oricat sange ar curge prin el. Mi s-a transmis sa nu mai caut ,ca ranesc. Sa ma afund, ca sa fiu uitata. Doar ca eu nu am uitat.  Si nu stiu sa ma hotarasc. Uneori sunt indecisa. Si nu stiu ce e mai bine pentru mine. Pentru ea era bine sa dispar. Dar pentru mine ce era bine? Ce e bine? Sa uit si eu? Sau sa ma agat de amintiri, de ea?

Uneori cred ca oamenii care au plecat trebuie lasati in pace. Nu trebuie sa intervii in destinul lor nici macar cu gandul, nici macar cu amintirile. E bine sa taci, sa nu gandesti si sa uiti totul despre ei. Ca sa nu ii mai ranesti niciodata. Chiar daca inca iti amintesti de prajitura aceea de la Universitate cu un chibirt in ea aprins. Si un la multi ani. A fost cea mai buna aniversare. Ea si hamburgherii de la Mc pe care i-am mancat cu el pe cand lucram la un proiect. Si ambii oameni cu care mi-am impartit acele zile au disparut. Si nici astazi nu cred ca as sti ce e posibil sa fac ca sa nu pierd niciodata oamenii pe care ii iubesc. Nici nu cred ca se putea face ceva. Unele decizii sunt pur si simplu doar o parte a monezii si nu tine de tine sa o  poti intoarce invers. Chiar daca doare. Chiar daca…

oricum, un la multi ani intarziat, din toata inima.

Da. Tind sa cred ca in lumea asta trebuie sa fii straight ca sa fii considerat fiinta umana. Mai mult, daca esti straight trebuie sa fii barbat ca sa fii auzit. De aceea campania say NO to prop 8 este una care mi-e draga si pe care o sustin de aici, de departe, cu gandul si parerile mele. Astazi dau un link catre un filmulet de un minut prin care Portia de Rossi isi cere iertare. Veti vedea pentru ce.

Si crezi ca esti bine. Ca plamanii cu aer plini sunt fericirea ta. Ca verdele crud iti alunga temerile si pacatele. Si mergi linistit si fericit pe strazi. Mai zambesti unui copil schilodit, mai pasesti peste o mina, mai ridici privirea peste Iordan si saluti soldatii de pe nava pe care scrie USA. Crezi ca Dumnezeu e bun si iertator si iti da ce ceea ce iti doresti. Si daca stai sa te gandesti bine, El intotdeauna ne-a dat ce ne-am dorit. Ne-a dat pana si bomba atomica, chiar daca cunostea preabine ca nu vom sti sa ne jucam cu ea. Da, El e bun.

Si totul e bine. Pasarile canta in vazduh. Copiii invata de pe manuale cum sa fie destepti si cum sa isi faca un viitor. Ei chiar cred ca viitorul se face adaugand manual peste manual. Pentru ca asa le spun parintii si toti cei mari. Dar ei intuiesc ca toata viata lor cladita din manual peste manual va arde atunci cand ingerii vor suna din trambita si vor vedea luminita aceea; va arde atunci cand vor privi ochii unui copil in jurul caruia zboara gloante; va arde atunci cand vor privi cum se fac legile care sa-l conduca; va arde atunci cand va primi invitatia de a merge la razboi. Dar totul e bine, lumea isi continua drumul. NASA lanseaza sateliti, China isi avorteaza fetele, Japonia mai inventeaza un telefon.

Si apoi totul e simplu. E bine si e simplu. Noi putem sti de toate, manualele ne spun ce sa credem. Germanii au ucis pe evrei, evreii pe arabi, arabii pe ostatici. Noi o stim prea bine. Pentru ca noi suntem educati si invatati. Pentru ca trebuie sa fii evreu ca sa condamni crimele impotriva umanitatii, pentru ca trebuie sa fii barbat ca sa fii egal cu ceilalti oameni, pentru ca trebuie sa fii soldat ca sa faci pace, pentru ca trebuie sa fii musulman ca sa condamni consumerismul. Nu-i asa? Noi le stim pe toate. Si atunci de ce ne punem atatea intrebari? De ce nu stim de ce ucidem? De ce nu stim despre suferinta celorlalti? De ce gandim doar din coltul nostru de rai? Pentru ca trebuie sa fii acolo ca sa intelegi. De aici, de dupa manuale, nu se vede lumea.

De aceea esti bine. Si mergi ferice pe strada avand dileme. Pasta de dinti Colgate sau Sensodyne? Dove sau Nivea? CK sau Boss? Ruj fucsia sau rosu? Marlboro sau Camel? Vogue sau Elle? Obama sau Putin? Da, noi avem dileme, suntem ocupati. Dar nou suntem invatati. De aceea mergem linistiti in pantofiorii nostri, ultima colectie. De aceea ne strangem trenciul calmi si mirosim florile. De aceea ne cantarim dimineata si ne masuram abdomenul. Noi stim masuratorile corecte, stim marimile, stim in cate kilograme trebuie sa incapa un suflet. Ah, cat de bine suntem! Cat de bine ca-mi vine sa plang de fericire!

Si crezi ca esti bine. Ca plamanii cu aer plini sunt fericirea ta. Ca verdele crud iti alunga temerile si pacatele. Si mergi linistit si fericit pe strazi. Mai zambesti unui copil schilodit……

Absolut uimitor si absolut injositor penru o editura ca faca asemenea lucruri. Acest caz este unul de incalcare a drepturilor si ar trebui pedepsit si penalizat asa cum se cuvine. Merita ca toti cititorii Curtea Veche sa stie ce fel de oameni lucreaza acolo, cum sunt alesi si tratati autorii pe care ei ii indragesc.

Povestea lui Adrian Ciubotaru, patitul in cauza:

(…)

Redactorul şi corectorul cărţii era Adrian Buz. Printre altele, scriitor, însă în această poveste era doar un redactor. Cum domnia sa avea orgolii nemasurate, manuscrisul cărţii mele a fost prilej de corecturi de dorul lelii, bătăi pe umăr, pe burtică şi pe şireturi.

Dincolo de corecturile utile care tăiau prin frazele încâlcite şi preţioase, mi-am găsit pagini care conţineau pe margine corecturi de genul:

“Ce tot spui!”
“bă băieţi!”
“Cine ţi-a spus?”
“Cum obţinem sens doar având un sentiment şi o iluzie?”

Probabil Adrian Buz dorea să comunice cu cineva şi nu a găsit decât manuscrisul meu ca spaţiu de comunicare. Cineva care este plătit să fie redatorul unui manuscris îşi aminteşte brusc de frustrările sale de autor şi  începe să le debiteze într-un loc prost ales. (…)

Va urez o lectura plina de revolta!