Si le-as mai spune sa nu confunde cuvintele cu omul ce le spune. Ca uneori nu ele sunt totul, ca limbajul e un construct, asa cum e o coliba de paie. Ca nu trebuie sa te bazezi pe el. Ca exista dincolo de el mai mult. Mult mai mult. Le-as mai supune sa nu creada ca-s oameni buni daca se agata de un gat si iubesc o inima. Iubirea aceea din relatii limiteaza si iti pune gratii. Iubirea care elibereaza e dragostea sincera fata de toti oamenii, chiar si fata de cersetorii murdari de la coltul blocului, chiar si fata de cei ce comit crime odioase. Dragostea aceea teribila care sparge toate regulile sociale si societale care ne ingradeste. Si uneori chiar cred ca oamenii sunt buni, sunt fiinte libere doar ca contractele si viata de zi de zi ii leaga de reguli, de expresii precum “asa trebuie”.

azi insa sunt neasemuit de trista. neasemuit de inchisa. si azi am realizat ca iubirea ca “noi” e cea mai frumoasa colivie, aur batut cu nestemate. dar ca tot colivie ramane. doar ca eu tot cu ochii spre cer si iarba voi fi, tot cu gandul de a avea libertatea singuratatii. azi mi-am dat seama ca atunci cand iubesti nu-ti mai apartii, ca nu mai poti plange, face crize, nu mai poti visa, nu mai poti pleca, nu mai poti fi singura. pentru ca poti rani. si teama de a nu rani te limiteaza, pune plumb la picioare. si totusi eu niciodata n-as putea parasi colivia asta. si nu stiu ce sa mai fac cu mine, nu stiu cum sa ma mai repar. dar o voi face. gasesc eu leac pentru mine intr-o zi. Pana atunci visez ca pot canta si ca pot schimba lumea prin cantecul meu inchipuit.

…

…te iubesc atata, incat nu ma sfiesc sa mi te tot amintesc si acum.

Uneori mica. Cu buze rozii. Un fel de pui de gaina mititel, galben, pufos si ciupitor. Un pui cu personalitate de Xena printesa razboinica. Si iubesc s-o iubesc. Si daca beibi nu era perfect ma duceam la ea sa plang. Sa plang pe o aripioara galbena si sa bem vin rosu. Si sa stam o noapte intreaga cu ochii in tavan, sa nu ne spunem nimica, dar sa pornim in dimineata cu sentimentul ca am trait cea mai faina noapte a vietii noastre.

E ea.

Am cazut. Si m-am julit. Si nu mai aveam 3 ani si nici sortuletul acela rosu cu buline albe plin cu capsuni de la Nana. Si m-a durut. Si am vrut sa plang sa auda toti. Sa vina sa ma ridice, sa ma compatimeasca, sa planga cu mine. Mi-am dorit ca durerea mea sa fie auzita. Sa nu ma simt si singura si ranita. Insa am cazut si am tacut. Am inghitit lacrimile alea si am ramas ca un caine la marginea soselei, lingandu-mi ranile.

…

Candva parca si filmele erau mai bune. Si cartile si muzica. Si ma tot agit sa imi gasesc obsesii noi, insa nu visez decat barbati necunoscuti. Si as mai bea o vodca. Si as mai face o pirueta. Si m-as intinde pe bar ca betivanii si as anunta ca o regina ce sunt ca eu nu mai plec niciodata de acolo. Mi-as construi regat intr-un tufis si m-as inghesui acolo cu tot cu beibi. Si n-as avea nevoie de nimeni. As fi eu cu frunzele si cu beibi mai verde ca niciodata si mai fraged ca o cireasa de mai.

…

Si ti-as mai spune cand nu mi-e usor sa imi iei inima si sa o pui pe scaunul din dreapta si sa ma duci prin lume, prin lumi. Sa pui sa imi cante Janis Joplin tare si sa deschizi geamul sa intre petale de cais peste noi. Si sa conduci cu viteza si sa fii cel mai bun prieten al meu de pe acel drum. Si ti-as spune mereu, in fiece dimineata sa imi iei la plimbare inima ca si cum ai plimba catelul ce nu-l avem. Sa o hranesti, sa o speli si sa o duci in parc ca pe un copil nenascut.  Te-as lasa chiar sa o avortezi, daca inima mea din pantecul tau ti-ar stanjeni respiratia. Ti-as mai spune ca o poti face accesoriu pe care sa il porti in piept sau pe care sa il pui in parul iubitei tale. Cu inima mea poti face orice. Chiar si tocanita cu ardei copti. Chiar si plata pentru femeia aceea de pe maginea soselei care nu poarta chiloti pe sub rochie.

…

Nu-i usor. Nu-i usor sa fii. Sa accepti. Sa inghiti. Sa spui adevarul. Nu-i usor. Doar ca viata pare mai roz ca moartea. Doar ca Metallica inca face sa vibreze ceva in tine. Doar ca totul se invarte si mereu gasesti ceva pentru care sa fii. Si atunci stii ca nu-i usor. Dar de aici incolo incepe sa iti placa. Sa iti placa sa fii. Sa accepti. Sa inghiti. Sa spui adevarul.

Cand eram tinerea radeai de mine ca n-am gusturi bune; asta pentru ca ti-am atras atentia intr-un bar asupra lui Eros Ramazzoti. Ai ras copios, tragand cu nesat din tigarile acelea LM rosu. Si miroseai a tutun si pareai gigant cu privirea in flacari. Vorbeai cu evlavie de Nichita si ma intrebai soptit “cine-s mai frumosi? oamenii? ploaia?”, iar eu in gand spuneam “noi”. Iar eu tremuram si nu stiam ce mi se intampla. Nu stiam daca e de la Nichita sau de la tutunul ce-l fumai. Sau de la tine. Priveam in sus. Tu imi cereai sa ma uit in ochii tai. Ma incruntam, ca tremuram prea tare si toti fluturii aceia albastri riscau sa imi iasa prin ochi, gura, urechi.  Si atunci am decis sa tac si  sa iti analizez palma; si linia vietii. Si m-am chicotit spunand ca palmele noastre se aseamana. M-am inseninat. Tu te-ai mirat. Insa Nichita a plutit deasupra noastra intreaga noapte. Ca o naluca. Ca un camp cu flori.

Si dintr-o data am stiut. Am stiu clar ca nu mai pot trimite semnale trecutului. Oricate inimi ar avea el. Oricat sange ar curge prin el. Mi s-a transmis sa nu mai caut ,ca ranesc. Sa ma afund, ca sa fiu uitata. Doar ca eu nu am uitat.  Si nu stiu sa ma hotarasc. Uneori sunt indecisa. Si nu stiu ce e mai bine pentru mine. Pentru ea era bine sa dispar. Dar pentru mine ce era bine? Ce e bine? Sa uit si eu? Sau sa ma agat de amintiri, de ea?

Uneori cred ca oamenii care au plecat trebuie lasati in pace. Nu trebuie sa intervii in destinul lor nici macar cu gandul, nici macar cu amintirile. E bine sa taci, sa nu gandesti si sa uiti totul despre ei. Ca sa nu ii mai ranesti niciodata. Chiar daca inca iti amintesti de prajitura aceea de la Universitate cu un chibirt in ea aprins. Si un la multi ani. A fost cea mai buna aniversare. Ea si hamburgherii de la Mc pe care i-am mancat cu el pe cand lucram la un proiect. Si ambii oameni cu care mi-am impartit acele zile au disparut. Si nici astazi nu cred ca as sti ce e posibil sa fac ca sa nu pierd niciodata oamenii pe care ii iubesc. Nici nu cred ca se putea face ceva. Unele decizii sunt pur si simplu doar o parte a monezii si nu tine de tine sa o  poti intoarce invers. Chiar daca doare. Chiar daca…

oricum, un la multi ani intarziat, din toata inima.

Si totul e bine. Pasarile canta in vazduh. Copiii invata de pe manuale cum sa fie destepti si cum sa isi faca un viitor. Ei chiar cred ca viitorul se face adaugand manual peste manual. Pentru ca asa le spun parintii si toti cei mari. Dar ei intuiesc ca toata viata lor cladita din manual peste manual va arde atunci cand ingerii vor suna din trambita si vor vedea luminita aceea; va arde atunci cand vor privi ochii unui copil in jurul caruia zboara gloante; va arde atunci cand vor privi cum se fac legile care sa-l conduca; va arde atunci cand va primi invitatia de a merge la razboi. Dar totul e bine, lumea isi continua drumul. NASA lanseaza sateliti, China isi avorteaza fetele, Japonia mai inventeaza un telefon.

Si apoi totul e simplu. E bine si e simplu. Noi putem sti de toate, manualele ne spun ce sa credem. Germanii au ucis pe evrei, evreii pe arabi, arabii pe ostatici. Noi o stim prea bine. Pentru ca noi suntem educati si invatati. Pentru ca trebuie sa fii evreu ca sa condamni crimele impotriva umanitatii, pentru ca trebuie sa fii barbat ca sa fii egal cu ceilalti oameni, pentru ca trebuie sa fii soldat ca sa faci pace, pentru ca trebuie sa fii musulman ca sa condamni consumerismul. Nu-i asa? Noi le stim pe toate. Si atunci de ce ne punem atatea intrebari? De ce nu stim de ce ucidem? De ce nu stim despre suferinta celorlalti? De ce gandim doar din coltul nostru de rai? Pentru ca trebuie sa fii acolo ca sa intelegi. De aici, de dupa manuale, nu se vede lumea.

De aceea esti bine. Si mergi ferice pe strada avand dileme. Pasta de dinti Colgate sau Sensodyne? Dove sau Nivea? CK sau Boss? Ruj fucsia sau rosu? Marlboro sau Camel? Vogue sau Elle? Obama sau Putin? Da, noi avem dileme, suntem ocupati. Dar nou suntem invatati. De aceea mergem linistiti in pantofiorii nostri, ultima colectie. De aceea ne strangem trenciul calmi si mirosim florile. De aceea ne cantarim dimineata si ne masuram abdomenul. Noi stim masuratorile corecte, stim marimile, stim in cate kilograme trebuie sa incapa un suflet. Ah, cat de bine suntem! Cat de bine ca-mi vine sa plang de fericire!

Povestea lui Adrian Ciubotaru, patitul in cauza:

(…)

Redactorul şi corectorul cărţii era Adrian Buz. Printre altele, scriitor, însă în această poveste era doar un redactor. Cum domnia sa avea orgolii nemasurate, manuscrisul cărţii mele a fost prilej de corecturi de dorul lelii, bătăi pe umăr, pe burtică şi pe şireturi.

Dincolo de corecturile utile care tăiau prin frazele încâlcite şi preţioase, mi-am găsit pagini care conţineau pe margine corecturi de genul:

“Ce tot spui!”
“bă băieţi!”
“Cine ţi-a spus?”
“Cum obţinem sens doar având un sentiment şi o iluzie?”

Probabil Adrian Buz dorea să comunice cu cineva şi nu a găsit decât manuscrisul meu ca spaţiu de comunicare. Cineva care este plătit să fie redatorul unui manuscris îşi aminteşte brusc de frustrările sale de autor şi  începe să le debiteze într-un loc prost ales. (…)

Va urez o lectura plina de revolta!