Incerc sa inteleg psihologia felina pentru a ma intelege cu motanul meu, cu Filip. Se spune ca pisica are inteligenta unui copil de zece ani, insa ceea ce ne face sa nu credem acest fapt este  tocmai gandirea noastra obtuza care considera ca, cu acel IQ, pisica face aceleasi relatii congnitive ca un copil de 10 ani. Nu e asa.

Sa dau un exemplu. O pisica zghihuita se suie nitam-nesam pe perdea. In momentul acela, tu stapan (care deja ai facut un calcul mintal despre valoarea daunelor, adaugata cu costurile de efort pentru a cumpara perdeaua, plus timp, benzina si catarat pe pereti) te repezi la ea urland si incercand sa o dai jos cu orice pret. Uneori urli ca sa o sperii, bati din palme sau ii mai dai un bobarnac. Observi apoi mandru ca aceste metode au functionat si iti freci mainile cu multumire vazand cat de docila si usor de dresat e pisica ta. De aceea uimirea ta depaseste proportiile unui elefant in momentul in care observi ca doar dupa 5 minute, pisi tau ala drag este iarasi cocotat pe perdea facand pe Tarzan. Acum vine partea interesanta, in momentul in care tu urli Universului un mare si disperat “De ceee?”. Ei bine, in capul pisicii totul e limpede: ea e pe perdea, iuhuuu, tu esti un nebun care zbiara; perdeaua e prietena ei, tu un dement care o sa-i mai dea un bobarnac; pe perdea e bine, cu tine nu e. Prin urmare, in capul ei, cu inteligenta aia a ei, ea nu asociaza pedeapsa cu urcatul ei pe perdea, ci cu tine!

Inca un exemplu si apoi trecem la lucruri mai serioase. Tu adopti un pisoi, fara sa stii ca in his secret life, el te adopta pe tine. Pentru ca pisica te tolereaza pe tine si nu invers, cum ai tinde tu, biped, sa crezi. Deci ea, mica felina paroasa si simandicoasa se instaleaza in propriul tau camin. Un alt lucru esential pe care trebuie sa il cunosti inainte de a “o invita” permanent la tine in camin este faptul ca pisica este un vanator, chiar daca e posibil ca la acel moment sa cantareasca 400 de grame si sa aiba 10 cm cu tot cu coada. Chestia aia mica, cat un hamster, este un vanator, un animal cu sange salbatec in vene. Un independent si un singuratic. Pisicile nu stau in haite (decat atunci cand tu aduni mai multe in aceeasi casa si ajung sa se tolereze, dar si atunci exista o pisica alfa si una paria, intr-o ierarhie pe care spre binele tau nu este sugerat sa o strici prin vreo interventie) si le place sa faca ceea ce doresc ele. De aceea cand pisi tau drag se suie intr-una pe masa sau printre farfurii nu e pentru ca ar fi pofticios sau pentru ca nu e hranit, etc. Se catara acolo pentru ca el-Tarzan trebuie sa isi procure singur hrana in acea jungla, care e casa ta proaspat mobilata de la Ikea si Mobexpert. E vorba de un instict. Tot din aceeasi pricina (plus vezi exemplul de mai sus cu relatiile cognitive), pisoiul tau crede ca el isi procura singur hrana. Chiar daca tu, biped, ii pui lui, patruped, in castron mancare, el considera ca hrana aceea nu ti-a mai trebuit, prin urmare din secunda in care i-au pus-o, ii apartine lui => el si-a procurat-o. Astfel el isi pastreaza integritatea de vanator si multumirea de sine.

Ceea ce m-a invatat Filip cu personalitatea lui puternica? E foarte simplu, m-a invatat despre mine si despre oameni. Sa intelegi un animal nu e un efort nerasplatit, nu e timp pierdut si nu e inutil. Mi-am dat seama intr-o dimineata petrecuta la fereastra cu Filip ca noi doi suntem la fel. Avem aceleasi personalitati si reactionam in parte la fel. Sunt si eu independenta ca si el, ca si voi. Si mie imi place sa imi procur eu mie idei sau lucuri sau persoane. Credeam ca tot ce am avut in viata eu am obtinut. Insa uitandu-ma la Filip, mi-am dat seama ca poate apropierea dintre noi doi merge mai departe. Poate ca amandoi avem falsa constiinta a independentei noastre, poate ca amandoi ne pacalim ca ne-am procurat ceea ce avem. Poate si eu, biped cu IQ mai mare, sunt hranit de Cineva; Cineva imi pune in fiecare dimineata de mancare in castron, iar eu cred in independenta si singuratatea mea ca eu mi-am procurat ce mi-a fost dat. Fix dupa aceeasi relatie cognitiva pe care pisoiul meu o face. Pentru ca Cineva stie cum sa ne pedepseasca in asa fel incat sa nu asociem pedeapsa cu El, ci cu greseala noastra. Pentru ca Cineva ne da totul in fiece dimineata, ca noi sa ne bucuram cu o credinta falsa de puterea noastra.