Vrei sa fii taximetristul meu? Sa ne pitim in trabantul din fata blocului meu si sa purtam discutii proaste. Sa vorbim despre vreme si despre politica. Sa ne ingrozim de coruptie si de trafic. De salarii mici, de criza. Sa fii taximetristul meu, o zi. Sa ma mir de tine, sa ma privesti pe furis in oglinda. Te-as plati, sa stii. As da bani pentru o discutie proasta cu tine. As da bani sa ne prefacem ca nu ne stim. Sa fim straini. Sa nu fi cantat Pink Floyd niciodata wish you were here.
Azi l-am inteles pe Forrest Gump. Ploua taretare azi. Si era trist totul. Vremea era cu fundu’n sus si nu puteai discuta cu ea. Se comporta ca o cocota refuzata de tinerii soldati ce vizitau casa de moravuri usoare. O vreme proasta, cu riduri, cu ruj rosu ieftin si mascara intinsa. Nu puteam intra in casa, ma simteam respinsa de blocul asta vechi. Si mergeam, mergeam, mergeam…parcul e urat noaptea. E urat cand e plouat si bate vantul printre picuri. E labirintic si salbatic. Dar eu nu voiam decat alei care sa nu se opreasca niciodata. Sa merg, sa merg…As fi mers pentru totdeauna astazi…
La biserica aceea veche era lumina. Si lumanari. Eu plangeam. Priveam inauntru ca un copil intr-o vitrina. Nu imi voi putea cumpara niciodata aureola aceea atat de frumos pictata. Nu voi putea cumpara niciodata mantuire si liniste. Si m-am gandit la mine, la papucii mei, marimea 36. M-am gandit la vita de vie ce atarna la balconul meu cand eram mica. Si mi-am dat seama ca trecutul meu e plin de morti. Chiar daca unii mai umbla pe strada si le aud inimile batand. Si apoi Tudor Chirila a urlat in urechi “Nu intelegi ca-i genericul final???”. Si m-am intors cu spatele la biserica luminata, si am pornit prin ploaie spre casa mea calda, plina de iubire. M-am rupt si am plans.
…uneori cand sunt trista imi doresc sa te sun. tu pe cine suni cand esti trist?…
“That day, for no particular reason, I decided to go for a little run. So I ran to the end of the road. And when I got there, I thought maybe I’d run to the end of town. And when I got there, I thought maybe I’d just run across Greenbow County. And I figured, since I run this far, maybe I’d just run across the great state of Alabama. And that’s what I did. I ran clear across Alabama. For no particular reason I just kept on going. I ran clear to the ocean. And when I got there, I figured, since I’d gone this far, I might as well turn around, just keep on going. When I got to another ocean, I figured, since I’d gone this far, I might as well just turn back, keep right on going. “
Aceasta postare este o paranteza a activitatii mele de la aceasta ora. Eram dedicata unui mic proiect de cercetare, unul personal si pe alocuri dureros in tematica lui, cand dupa o partida de link-uiala ca forma de relaxare pe net am dat peste un articol interesant despre jocurile video. Aici am gasit pe acest nene absolut delicios:
dth="425" height="355" wmode="transparent">
Ceea ce m-a deranjat a fost comentariul autorului, citez:
“The next one, One Man Zelda Band, shows how video games inspire a cultural genre of creativity, how these activities becomes more than a game and move onto artistry, meaning, and, in this case, some inspired music from the composer and gamer Diwa De Leon. But still, in this video we’re talking about a real obsession. Think of the time and effort that went into this production!”
Eu nu consider ca o manifestare artistica trebuie catalogata drept o obsesie si nici nu o pot gandi in mod utilitarist sau rational. Timpul dedicat acestei activitati nu trebuie sa reprezinte o forma de a cataloga pe autor drept obsedat. Orice artist este in felul sau obsedat de ceea ce face, fascinat de arta sa si de creatie. Creatia nu este o chestiune facila pe care o faci intre spalatul pe dinti dimineata si micul dejun. Bucuria descoperirii acestui domn simpatic si inovativ mi-a fost nitel umbrita de acest comentariu atat de insensibil si deplasat. In ceea ce ma priveste acest domn, autorul articolului, nu cred ca va putea intelege arta in viata asta muritoare a sa. Pentru ca nu-i asa, Leonardo DaVinci a pictat Gioconda in aproape 4 ani! La naiba si cu obsedatu’ ala!
Uneori nu va aud. Uneori sunt prinsa in lumea aceea a mea incat nu pot procesa nici o vibratie, nici o informatie. Uneori visez. Noaptea. Si retraiesc acolo momente. Momente din acelea in care ai 16 ani. Momente din acelea in care pleci spre liceu cu gandul la el. Momente din acelea in care stai langa telefon si inima iti bubuie in piept cand ii auzi vocea. Momentele acelea magice in care nu stii daca te place si plangi din orice. Momente din acelea in care crezi ca vei muri iubindu-l.
Si uneori aud. Uneori sunt aici, calcand pe asfalt, dand cu aspiratorul, hranind pisoiul. Uneori sunt aici si iubesc aici. Real. Si ziua mi se intampla sa mi se faca dor de mine. De el, atunci cand eu aveam 16. Cand ii inganam in gand numele. Cand suspinam de iubire, nu de nervi. Si uneori ma gandesc ca toata iubirea mea acolo isi are radacina. La 16 ani. Ai mei 16 ani. Cand ascultam Vama Veche. Si Nightwish. Si Iron Maiden. Si Iris. Cand scriam scrisorile acelea. Cand stateam la gara acolo si asteptam. Cand traiam cu el in gand. Clipa de clipa.
Romantism. Visam la un barbat care sa imi termine propozitiile in acelasi timp. Visam la un barbat care sa planga dupa mine. Visam la finale de romane. Cu happy end sau nu. Nu conta. Ma credeam personaj dintr-o drama si viata mea cu el era atat de frumoasa incat nu mai avea rost sa fie traita. Totul era incarcat de un anume misticism. Totul plutea si avea conotatii. Un zambet aruncat. O privire. O atingere. O floare ridicata de jos. O pana de porumbel cazuta. O tufa de iasomie. Un zambet…un zambet.
Am crescut. Zambetele sunt la fel presupun. Nu cred ca ne-am schimonosit. Doar ca nu mai au acelasi inteles. Si dragostea mea e altfel acum. E matura. E incarcata de griji. Iar fericirea mea deriva nu din nebunia si furtuna din stomacul meu cand il privesc, ci din faptul ca rezistam vietii. Ca supravietuim. Ca ramanem impreuna iubindu-ne in conditii reale. Asta mi-e fericirea. Cred ca in sinea mea am sa fiu mereu singura. Pentru ca singurii barbati de care m-as putea indragosti asa cum stiu si asa cum doresc uneori, sunt adolescentii. E vorba de varsta aceea. De intimitea aceea ce se crea atunci si acolo. De vibratii. De voci tremurate si gatuite. De saruturi firave si timide. De pasiune. Prea multa pasiune. De ce nu mai avem.
Cati barbati mai sunt capabili sa planga? Lacrimi de fericire? Fericire ca te tine in brate? Ca te are? Cati soti mai stiti care sa tremure atunci cand isi saruta nevasta?… Nu cred ca pot creste normal. Nu cred ca pot fi vreodata ca toti acesti oameni mari din jurul meu. Pentru ca eu cred intr-o altfel de dragoste. Cred in 16 ani. Cred in fluturi albastri. Cred in batai de inima.
…ma bucur ca m-am indragostit de el atunci. la 16 ani. cand puteam sa am genunchi gelatinati cand ne uitam la filmul ala de scorsese si credeam ca vrea sa faca dragoste cu mine si eram speriata. da, atunci ne-am indragostit. si asta ma tine in viata in fiecare dimineata in care te privesc si ai acelasi zambet de copil strengar. acelasi ca la 16. si dureaza o clipa sa ma imaginez acolo, mica , in tren, in fata ta si topita dupa tine. e bine sa ma trezesc dimineata cu o inima de 16 ani…cu un sentiment ca la 16 ani…
Se pare ca nu doar cancerul e noul trend. Mai nou, NEURINOMUL ACUSTIC pare sa se distreze si sa isi faca loc sub testele noastre. Acum mai bine de un an citeam mai multe bloguri ale persoanelor afectate de aceasta boala crunta. Dan Santimbreanu a fost unul dintre ei care mi-au deschis ochii asupra acestei forme grave de tumoare. Mai nou, Laura Irimia, o femeie de 32 de ani din Botosani, casnica si mama a 2 copii a fost diagnosticata cu aceasta boala.
Aceasta boala, este o tumoare benigna, care se instaleaza in canalul auditiv. Aceasta se manifesta prin niste simptome precum mici pierderi de echilibru si de pierdere a auzului, migrene sau vedere dubla. Operatia este necesara in aceste cazuri pentru salvarea vietii bolnavului. Se poate efectua si in Romania, dar aici nu exista echipamentul necesar si raman numeroase sechele, chiar paralizii. Asa cum mentiona si Dan, “la noi in tara nu ti se monitorizeaza nervii cranieni in timpul operatiei. Adica chirurgul taie si iti scoate tumoarea prinsa intre nervii respectivi dar nu are un instrument care sa ii spuna permanent cat de aproape “taie” de nervii tai. Merge la blind practic.”Singura clinica din lume care a efectuat cu succes peste 1000 de cazuri de acest tip este o clinica din Austria, Hanovra. Pentru aceasta operatie este nevoie de 35.000 de euro.
E dureros sa afli ca boala ta se poate vindeca, ca poti fi ca si noua, insa ca totul tine de…o suma de bani. Viata ta si fericirea familiei tale tine de 35.000 euro. Aceasta postare este un indemn pentru cei ce o pot ajuta pe Laura, cu orice suma. Pentru ca orice leu adunat o poate ajuta sa isi recapete speranta si viata. Detalii se gasesc pe blogul sau, dar si al verisoarei sale, Anca Gradinaru. Tot acolo gasiti si conturile in care puteti dona, repet, orice suma! Sa o ajute Dumnezeu sa aiba putere sa treaca prin acest cosmar si sa se vindece. Dan Santimbreanu este un caz vindecat al acestei boli. Speranta exista, banii lipsesc doar!
Titularul contului este sotul sau, Eugen Irimia.
Domiciliul nostru este: municipiul Botosani, Aleea Pacea, nr. 2, sc. D, et. 1, ap. 4, judetul Botosani, cod postal 710144
