Prin geamul inchis vantul reusea sa patrunda in camera, caci perdeaua se misca incetisor. Ea era trista. De cand telefonul sunase nu s-a mai miscat. Nici nu simtea nevoia. Privea peretele alb, gol si isi spuse ca nu avea nevoie decat ca acel perete sa reuseasca sa ramana nemiscat pana ce ea va deveni nefiinta. Ii venea sa planga. “Nu vreau sa mor si sa te pierd…” erau singurele cuvinte pe care lobii urechii ei reuseau sa le perceapa din tot trecutul acela ce parea ca se intinde pe albastrul tuturor oceanelor vechi si noi, descoperite si nedescoperite. “Nu vreau sa mor si sa te pierd…” si el strangand-o la piept si ea lacrimand de fericire.
Plangea acum si ii venea sa scuipe cu greata. Daca el ar fi fost acum in fata ei, l-ar fi sfasiat si ar fi improscat cu sangele lui cel mincinos acel perete frumos si neclintit si gol din fata ei. Era noapte atunci si erau ei doi. Era iarna, decembire sau ianuarie. Nu era zapada, ci doar ei doi urmariti de un catel vagabond ce se oprea cand se opreau ei si ii urma cuminte privindu-i cu ochi mici si negri. Era singurul martor al acelor cuvinte care au mintit universul si pe Dumnezeu “Nu vreau sa mor si sa te pierd…”. Cum se poate ca cineva sa iubeasca pana in punctul in care sa refuze moartea pentru a evita despartirea de un muritor? Si cum poate apoi acel om sa se indoiasca de ceea ce simte? Cum poate sa spuna: “Nu mai stiu daca vreau…”? Plangea cu furie si disperare. Si ii parea rau ca plange. Stia ca nimic nu se merita pe lumea asta, ca la urma urmei iubirea asta nici nu exista, caci exista destule vise frumoase si bune de spulberat. Unde sa mai incapa si iubirea asta adevarata cand in jurul ei e plin de iluzii si baloane de sapun? Cum sa reziste cand sunt atatea degete ridicate si pregatite sa o intepe si sa o sparga? Nu exista iubire, nu exista decat fete proaste ca ea care pentru a se maturiza trebuiau sa fie mintite frumos, apoi sa deschida ochii cand reuseau sa vada ca parul cel blond al printului nu era defapt nici blond, nici negru, ci un saten deschis si ca vorbele lui nu erau decat cuvintele dupa care ele tanjeau sa le auda. Totul e o iluzie. Iar singurul adevar era suferinta , iar singura realitate doar furia ce ii face pieptul sa se ridice in spasme. Nu plangea dupa falsitatea de iubire pierduta, plangea ca acesta aberatie o facea sa sufere, si o durea! Ar fi vrut sa fie indiferenta si sa inchida telefonul cu inima usoara. Ar fi vrut poate ca el sa ii mai spuna inca acele cuvinte bine alese care ar fi facut-o sa il ierte si sa mearga mai departe pe o cale mincinoasa presarata cu flori de plastic. Sau poate
ar fi vrut sa stie daca il iubeste pentru a sti cum sa mearga mai departe. Ar fi vrut sa stie ca macar ea a iubit cu adevarat. Ar fi fost mai putin vinovata si acum nu ar mai fi suferit cu atata furie. Dar se pare ca nici macar ea, nici macar ea nu a stiu sa dea ceea ce a promis in acea noapte fara zapada de decembrie sau ianuarie.

„As vrea sa mor pentru a scapa de tine…” ii venea sa spuna la telefon. Receptorul devenea parca din ce in ce mai rece si podeaua din ce in ce mai moale. Simtea cum intra prin ciment si cum se face una cu cladirea asta de beton. Voia sa ii spuna atatea, dar tacea. El plangea, il simtea, il stia. Ii putea numara pana si lacrimile cazute. Taceau amandoi.
„Am cautat libertatea, dar nu am gasit-o. Nu exista mai nimic din ce am crezut eu ca exista si ca voiam…Stii, am crezut in lucruri false si nu am te-am auzit cand mi-ai spus-o…Pentru prima oara vreau sa fiu fericit, numai ca acum stiu ca nu mai depinde de mine…Dar vreau sa fiu fericit, pentru ca sunt satul de cautare. Nu ma mai implineste cautarea. Vreau sa stau jos…Vreau un copac cu umbra care sa ma adaposteasca, ca in povestea aia pe care mi-o spuneai tu inventand-o…In fine…Tu stii, tu ma intelegi…De aceea te-am sunat acum…Sa nu spui nimic…Lasa-ma pe mine sa spun de mine…atat vreau. Vreau sa spun de mine, pentru ca tu intelegi…Stii?…Sau nu…nu mai are rost sa spun…Eram plictisit, eram la o petrecere si am iesit sa iau aer…E o noapte frumoasa, nu?…Sa nu-mi raspunzi…Nu-mi pasa ce spui..Pentru ca eu te stiu si stiu ce ai raspunde… ”
Ea ii auzea vocea gatuita dintre pauze si ii simtea iubirea zvacnind prin undele telefonice, prin undele trimise de trupul lui framantat, prin toate undele prezente sau adormite din natura, univers.
„Poate crezi ca sunt beat, dar nu sunt…Am baut doar un ceai…Ah, a trecut un taxi pe langa mine!…Ti-l amintesti pe cel ce l-am luat din Iasi in noapte aia?…” El rase trist.
„Poftim?” inreba ea plangand si tresarind la imaginea acelei amintiri.
„Nimic, nimic, era o prostie…Nu are rost…Nimic nu mai are…Si totusi nu te-am sunat din prostie, si tu stii asta, ca tu ma stii…Si stii…De fapt voiam sa-ti spun ceva ce poate nu stii…dar cred ca m-am razgandit…si…tie iti placeau crinii,nu? ”
„Da”, raspunse ea incercand sa ii mascheze vocea gatuita de emotie. „De ce intrebi?”
„Nu mai are rost…Lasa…Voiam sa iti spun ca…pana la urma…nu vreau sa mor ca sa-mi dau seama ca…nu vreau sa vina judecata de apoi ca sa-mi revad viata si in viata aia sa vad ca tu erai singura mea iubire adevarata… ”
Ea stranse cu putere pleoapele plangand. El fugi in noapte sfarsit.

Pe peretele alb aparura picuri de sange. Si nu era sangele lui mincinos. Era al ei.

… ma lupt impotriva cuvintelor obosite si a expresiilor fara relevanta, dar se pare ca uneori sunt prinsa in sistemul ce se numeste pentru cei mai multi “Realitate” si reusesc sa-mi insusesc pur si simplu un limbaj sec, unul de lemn in maniera postmoderna…O combinatie fatala petru un om care Cauta si Asteapta. Asta se pare ca e unul din riscurile pe care trebuie sa mi le asum daca voi dori o cariera in st. politice…se pare ca aici nu ai voie sa visezi. Uneori am senzatia ca lumea orweliana din “1984″ nu s-a sfarsit, ca exista in ea ceva universal: autocenzura. Nu ma refer la acea autocenzura de bun simt, acea autocenzura care sa te protejeze de anumite riscuri, nici la cea menita a te ajuta ca urci ierarhii…ma refer la acea autocenzura care trebuie sa ti-o aplici pentru a intra in sistem si pentru a ramane acolo, mai grav, pentru a comunica cu oamenii. Ai voie, ti se permite sa visezi doar acasa, in pat, cand privesti tavanul alb…cand iesi pe usa casei, trebuie sa iti iei masca, trebuie sa te conformezi, sa zambesti, sa vorbesti ca ceilalti pentru a fi inteles… Nu exista o represiune ca cea a securitatii daca nu te supui, dar exista o represiune a oamenilor… E ciudat, din perspectiva asta comunismul, a scos la iveala si a dat frau liber unor instincte aminalice, dar caracteristic umane… Scrisesem un proiect pt un curs de istoria gandirii si am ajunsesem la o concluzie: comunismul nu e asa utopic, a esuat poate in dorinta lui de a aduce Raiul pe pamant si de a implementa egaliatatea perfecta, dar a reusit cu succes un lucru: transformarea omului in Omul Nou, omul supus stereotipurilor, si limbajului de lemn… Ultimele saptamani mi-au confirmat acest lucru… Am lucrat intr-un astfel de mediu si se pare ca e contagios… Va trebui sa fiu vigilenta… Ma simt ca Faust, pe punctul de a-si vinde sufletul (visele) diavolului (societatea)…

scris pe 24 sept 2006.

Intotdeauna am fost fascinata de ferestre. Cand eram mica imi placea sa raman singura acasa si sa imi imaginez ca sunt mare si am responsabilitati. Iar primul lucru pe care il faceam de indata ce ieseau mamica si taticu pe usa era sa deschid ferestrele cu gesturi tacticoase de om mare. Inca fac acest lucru, inca deschid fereastre, mai ales atunci cand nu mi-e bine. Le deschid nu pentru aer, ci pentru gestul in sine, gest care ma face sa ma simt instant stapana pe situatie. Daca pentru unii baile sunt surse de relaxare si inspiratie, pentru mine ferestrele sunt tot ce poate fi mai creativ in viata unui om. Nimic nu ma rascoleste, nu ma calmeaza, nu ma face sa meditez mai mult ca o fereastra. Efectiv sunt fascinata si atrasa de ele ca de niste puteri oculte. Mi-am dat seama de asta astazi, cand ma uitam peste fotografiile de la venetia. Peste 60% din ele includ o fereastra. Si am peste 1500 de fotografii.

Se pare ca lumea doreste ca eu sa fiu serioasa si academica in limbaj. Deoarece, daca vorbesc despre puf sau culoarea roz sunt etichetata drept ticnita si naiva si prostuta si..si…si. Dragii mei, si vorbesc acum cu cei care au ochi sa vada si neuroni care sa inteleaga: NU cu mine trebuie sa va folositi injuraturile si NU pe mine trebuie sa ma atacati. Am specificat ca mi-am asumat riscul de a fi PROST inteleasa datorita limbajului (recunosc, usor infantil) si eventual al abordarii tematicii.

Cafea+tigara=un moment de intimitate si intelegere intre prieteni. Nu imi doresc pet, nu-mi doresc pestisori de aur si nu-mi doresc sa jignesc pe cineva dovada ca nu m-am apucat sa caut/abordez persoane de acest fel. Chiar in acea postare am spus ca nu m-am apropiat NICIODATA de un asemenea tip deoarece nu mi-am dorit ca el sa se simta ofensat si am dorit sa ii ofer libertatea necesara de a se simti in siguranta. Eu una regret ca nu ati vrut sa vedeti partea buna din ceea ce am spus, ca v-ati agatat de acea atitudine jignitoare pe care voi ati intuit-o gresit. Pentru ca ea nu exista si nici nu va exista vreodata in ceea ce ma priveste. Eu consider totusi, ca acest lucru nu va este benefic si ca, din contra, daca veti dori vreodata sa fiti acceptati de cei din jur, lasati oamenii sa se apropie de voi si nu mai urlati ca sunteti jigniti sau discriminati. Eu va voi considera intotdeauna oameni frumosi, calzi si primitori, in ciuda “primirii” frumoase si ploii de injurii si invective venite din partea voastra. Sunt trista si poate ofensata, dar tot ce va rog e sa deschideti ochii si sa vedeti ca in ciuda a ceea ce voi ati crezut ca e jignire e cu totul si cu totul altceva, si nu e de ordin negativ. Si poate ca sunt mai multi oameni ca mine, care si-ar dori ca societatea in care traim sa fie una unita, deschisa…Mi-ar fi placut sa fi fost altfel si altceva acea postare. Dar, dragii mei, nu mai cer nimic de la voi. Poate doar intelegerea corecta a ceva ce a pornit din inima.

Iubitii mei, sa aveti parte numai de iubire si lumina in suflete. O zi frumoasa, va ureaza “andreiuta”.

Incet incet lucrurile se aseaza si in ograda mea. Casa noastra are acum fotolii verzi si noi am redescoperit ca ne iubim si ca putem trai o viata impreuna fericiti. Si totul e bine, asa dintr-o data. Chiar daca vom avea 3 job-uri si vom munci ca sa ne fie bine, eu cred ca vom fi apropiati si vom primi sprijin unul de la celalalt.

“Ma plangeam” eu mai demult ca job-ul meu ar fi roz si glossy, dar iata ca se intampla lucrurile alea bune pe care eu le preconizasem si le asteptam. Se pot face lucruri serioase daca vrei, si poti face cercetare intr-un domeniu si in acelasi timp sa mai ai 2-3 job-uri. Mie imi place tot ceea ce fac. Nu pentru bani neaparat (cu toate ca si astia sunt un criteriu cand ai chirii de platit), dar din multa pasiune. Imi place sa fiu beauty editor si imi place ceea ce fac in redactie chiar daca articolele mele nu debordeaza prea multe informatii intelectualizate. Nici nu ar trebui la urma urmelor. Am alte joburi care completeaza superficialitatea scriiturii de la revista. Bineinteles ca cercetearea de la IICCR (institutul de investigare si cercetare a crimelor comunismului) pe care o voi incepe mai peste o luna este muuuuult asteptata de persoana mea. Sunt plina de entuziasm si dornica sa ma reconectez acestui subiect. Deasemenea activitatea semi-literara de pe tamada.ro pe care o voi avea ma va multumi si ea, eliberandu-ma de tristetea de a fi renuntat la literatura. Si nu in ultimul rand este asteptat cu surle si trambite masteratul de gen si reintegrarea in invatamat pentru inca 2 ani. Nu ma intristeaza, ba din contra, ma incanta sa pot avea din nou un timp al meu destinat cercetarii teoretice feministe. Si activitatea de la FILIA unde m-am cam lasat pe tanjala din pricina admiterii de master, activitate care se concretizeaza nu numai in proiecte (http://transilvaniaexpres.ro/index.php?mod=articol&id_articol=97227 si http://transilvaniaexpres.ro/index.php?mod=articol&id_articol=97145 -> aici puteti citi mici interventii ale mele vis-a-vis de anumite problematici feminine).

Am multe pe cap si toate ma entuziasmeaza pana peste poate. Si nu e greu deloc. Doar oleaca de organizare si multa intelegere in casa noastra de pe Brezoianu. Faptul ca stiu ca ajung acasa si ca pot fi cu tine si ca ne putem tine in brate sub patura aceea pufoasa a noastra ma face sa trec usor peste orice deadline si sa zambesc mai mult oamenilor pe strada. Sunt binecuvantata sa imi vina numai lucruri bune fix atunci cand am nevoie de ele. Am facut si eu greseli la viata mea, unele colosale, insa se datoreaza toate doar unor alegeri gresite sau unor iluzii carora am cazut prada ca o bleaga. Dar acuma, de cel putin 2 ani totul merge de parca trimit o lista undeva si mi se ramburseaza ce cer.
Iar tu esti de departe cel mai pretios colet.