Cand eram mititica si indragostita de tine si zambeam “la pietre” ca o prostuta si iti vorbeam analizandu-mi degetelele de la picioare, era mult soare. Era frumos pe atunci, pentru ca te iubeam asa curat, marunt, de la inaltimea varstei de 16 ani. Si imi povesteai de Eliade si Iron Maiden. Si vorbeai mult si erai volubil. Si inca imi amintesc clar cum erai, cum zambeai. Ti-am stiut gesturile de atunci si sa stii ca era sa mor pe fotoliul meu din sufragerie, cu telefonul acela fix in mana cand te-am auzit spunand “alo” atat de masculin. Ma simteam mica-mica langa tine si-mi venea sa-mi flutur poalele unei rochite albe, chiar daca eram imbracata in blugi. Si te cautam. Ieseam din casa spre seara cu inima bubuind si ma vedeam cu Petra. Si vorbeam cu ea si vorbeam, insa cu cat ma apropiam de Unirii, cu atat genunchii se faceau una cu asfaltul. Si nu mai auzeam nimic, vorbeam mecanic. Ca atunci cand iti bagi capul sub apa, stii?

Si acum merg, vin spre tine. Insa, la naiba, singura emotie e cea data de faptul ca nu mai este paine in casa. Uneori ma simt integrata asfaltului si betonului. Uneori ma simt inumana printre atatea rafturi si atatea borcanele cu creme miraculoase. Si uneori tu imi dispari printre ele. Si imi spun sagalnic ca asta ar trebui sa fie viata. Dar nu ma cred niciodata. Mi-e dor de tine, mi-e al naibii de dor de noi. Si vreau sa iti dau doua palme sa te fac pusti de 18 ani si sa plecam cu cortul in Vama. Si nu vreau sa incetezi sa ma aburesti cu povesti de agatat. Imi placea sa fiu agatata de tine… Si m-as lasa agatata de tine toata viata, sa stii!

Dar tu ai probleme, traficul e nasol la ora asta, eu am un articolas de scris…Si da, ne vom gasi, obositi, osteniti acasa. Si vom manca ceva pe fuga, ne vom pune in pat, si vom adormi fiecare cu fata spre marginea patului, pentru ca asa ne e comod. Nu ne vom lua in brate pentru ca e prea cald si nu vom face dragoste pentru ca putem face si maine. Si de dimineata o luam de la capat, pentru ca asa trebuie, pentru ca avem sefi care ne-au facut program de lucru. Si vom plati facturi, vom face credite. Ne vom lua parfumuri si carne tocata, ne vom achizitiona farfurii scumpe si seturi de linguri. Nu vom uita de storcatorul de fructe si de cuptorul cu microunde atunci cand vom face shopping. Si cred ca vor veni si bebeii in timp. Si o data cu ei vom acumula mai multe dulapioare si si mai multe lucrusoare. Vom face o camera verde pentru ei, noi vom fi parinti fericiti si mandri, dorindu-ne doar…sanatate. Si voi fi si eu pe acolo, presimt asta. Si voi gati cateodata si voi pune haine la spalat in masina. Imi voi lua permisul si voi duce bebeii la gradinita. Iar seara, seara, ei bine, noi tot in pat, obositi, osteniti ne vom gasi. Si vom dormi tot cu fata spre marginea patului, pentru ca asa adormim mai bine si vom uita ca iar a trecut o zi in care am omis sa trecem pe lista de pe frigider si iubirea.

Covrigul cu mac, ciocolata belgiana si nici cadoul primit nu ma fac sa imi intind ridurile memoriei. M-am dus dracului la fund si nu mai stiu cum sa ma scot. Pe undeva stiu ca sunt eu de vina, eu si mintea mea in forma de jungla. As vrea sa am capul in forma de glob de cristal si sa mi-l izbesc de gresia aia din toaleta din Casa Presei si sa pot aseza in sfarsit in el stelute aurii.

Uneori nu fac casa buna cu mintea mea si uneori degeaba merg haihui pe strazi si plang pe la victoriei ca tot nu reusim sa ne luam de brat sa ne cununam. Si nici nu stiu daca asta e de bine sau e de rau! Si am doruri, din alea care n-au forme sau culori precise. Uneori miros a menta dorurile mele sau a tutun. Si uneori mi-e dor de tine cand imi stai cuminte alaturi.

Si ascult Vonda Shepard, iar. Iar. Si cant in sinea mea cu ea. Si stiu ca am moaca lui Ally. Si tocmai am realizat ca traiesc intr-un film. Pentru ca l-am tot vazut si revazut. Si ma cam supara ca nu e totul asa cum am regizat eu. Dar, acuma nu asta ma intereseaza. Vreau sa stiu daca si tu esti trist acum. Daca esti singur. Daca ai terminat acel Pamuk inceput pe plaja. Daca esti fericit, in definitiv. Daca mai scrii si daca ti-ar place sa stam la povesti intr-o noapte pe un palc de iarba. Te intreb asta pentru ca ma veau indragostita. Ma vreau amorezata si cu mii e fluturi in cap. Si vreau sa ma topesc de fericire privind un rasarit.

Si mi-e dor de tine, vreau sa te regasesc asa cum erai acum mai bine de un an. Te vreau la fereastra aia de la etajul patru fumand. Si te vreau venind acasa cu un ananas mare si cu o nuca de cocos. Si vreau sa plang din nou la Moulin Rouge. Si numai cu tine vreau la Paris, la mormantul lui Morrison. Si stiu ca tu esti acel ACEL. Si stiu ca doar cu tine vreau sa plimb bebei in parc. Si doar cu tine vreau sa ma cert. Si doar cu tine vreau sa am nostalgii si doruri. Pe tine vreau sa te uit si sa mi te amintesc mereu. Pe tine vreau sa te pierd ca apoi sa imi doresc, fix ca in acest moment, sa te am.

Si am sa mai iau un covrig. Si am sa las naibii adolescenta. Am sa o ingrop bine bine si am sa-i spun adio din avion. Si sunt boema azi, sa stii. Si chiar daca am sa ajung obosita acasa, tu sa nu uiti de mine cea careia ii place sa adoarma tinuta in brate. Pentru ca nici eu nu te uit pe tine, niciodata, in nici o zi. Si pentru ca am nevoie de tine sa fii asa cum am nevoie de un pahar cu apa cand mi-e sete…

In Vama Veche mi-am cumparat cartea lui Alec Balasescu, Paris elegant, Teheran incitant. Corpuri estetice/ subiecte politice. Cartulia lui, care dupa valoarea informatiilor e un tom, m-a cam dat peste cap, deoarece mi-a readus dileme personale.

Nu am de gand sa ii fac vreo recenzie, nu-mi sta in fire sa fac asa ceva. Nu am facut nici pentru Miruna si Pauza dintre vene, nu voi face nici pentru el, nici pentru nimeni. Dar nu ma pot abtine sa nu ii aplaud munca si ideile si modalitatea de inchegare a unor subiecte nu tocmai usor de atins.

In primul rand mi-a adus in fata faptul ca eu ca om, ca si subiect, asa cum zicea Alec nu am un stil vestimentar propriu. As putea da vina pe varsta, insa nu (ma) pot intelege…teoretic, de ce nu ma pot stabiliza la un stil vestimentar anume. Acest lucru m-a dus in psihanalize profunde, din copilarie pana acu. In orice caz, nu port niciodata nimic sport si sunt maaare fan Vivienne Westwood, MiuMiu, Comme de Garcons, J. Galliano, in orice caz fan a tot ce e culoare si mix de motive florale. Tind in sinea mea spre chestiute indie, hippie, God knows. Dar in real life, la naiba ca nici eu nu stiu ce sunt si ce port!

Nu ar fi bai, mi-ati spune voi, insa stitul defineste un corp si invers. Exista, si sunt de acrod cu Alec, o relatie de creare si re-creare continua intre corp si haina “niciodata nu putem sti cum o anumita haina ne va re-crea corpul”. Toata lectura acestei carti m-a bulversat. RATB-ul nu mai era destul de incapator pentru ideile ce-mi veneau o data cu fiecare fraza. Am cladit inca o carte pe paginile lui Alec si toata lectura asta mi-a dat un avant grandios de a merge pe calea ce am ales-o o data cu licenta.

Mihaela Miroiu imi spusese ca o data cu acceptarea faptului de a fi feminista imi vor veni si injuriile. Dar nu ma ofenseaza si nu ma dor, inca. Eu stiu ce stiu, cei ce judeca stiu ce stiu si ei. Nu imi doresc sa detin adevarul absolut, doresc sa ma redescopar, sa ma evaluez ca fiinta si sa evoluez. E totul destul de personal si egoist. De aceea Alec si “Paris elegant, Teheran incitant” mi-e o carte mai mult de suflet decat de…cercetare. E un lucru mare ca niste pagini sa aiba puterea
de a te aduce la un alt nivel de autointelegere. Mi-am dat seama ca neavand un stil vestimentar anume (nu e prima oara cand meditez asupra acestei chestiuni, dar abia acuma meditez la modul serios asupra ei) eu nu fac decat sa intru in pielea mai multor personaje, in functie de ce port in acea zi. Pot fi girlie, baby-doll, Audrey Hepburn, o tipa dintr-o satra, o batrana hippie uitata si excentrica. Habar n-am ce sunt, pentru ca nu inteleg ce ma defineste! Cred ca imi voi schimba garderoba, daca nu voi ajunge la concluzia ca aceasta vesnica schimbare de stiluri este de fapt…stilul meu.

Si gata cu apa si cerul si norii si barcutele…Gata cu zambetul de botox si ochii care inghiteau luna aia mare de deasupra pietei San Marco…Gata!

Azi am avut corectura in redactie si colegu’ mi-a facut foldere speciale “o omor pe molocea” pentru c-am avut o problema tehnica ce n-a depins de mine cu fotografiile si pentru ca nici n-am fost aci, fiind plecata oleaca afara din tara. Dar la aceasta ora totul mi-e gata si sunt libera pt doua zile si ma simt pregatita sa ma scufund in locul acela al meu, in viata mea mica si secreta.

Am lipsit mult de aici si mi-a fost dor sa ma fotografiez in cuvinte cum am tot facut de doi-trei ani incoace. Si totusi voi mai lipsi, nu mai pot sa ma revars aici. Ceva mi s-a schimbat…M-am aglomerat. Am o viata plina, mai plina ca vaporetto numero due de pe Grand Canale. Si ma simt bine in oboseala si fuga mea. Am oamenii ce-mi plac alaturi si-l am pe beibi al meu, asa conservator si inchis. Tot azi e marele concert Metallica pe care l-am ratat. Dar vin Iron Maiden unde imi voi face si cap si mai vine Cohen, iubitul meu Cohen, etern si grandios la care voi plage cu toate celulele fiintei mele.

ULTIMA LUNA

Am avut o luna MARE cu multe rasturnari de situatie. Am luat un 10 imens la licenta care-mi place tare-tare ca e asa plin si pur. Am muncit pentru el si valoreaza cat un salariu de 1000 euro. Apoi lucru aci, si e frumos si imi face bine. Sunt oameni ataaaaaata de draguti, in sfarsit oameni pe care stomacul meu ii poate tolera. Si spun asta pentru ca politica m-a ingretosat. Nu stiu daca voi putea sa-mi traiesc clipele cu ea in viata asa cum face beibi. De aia il admir atata!

Asa ca eu am ales aceasta cale, mai girlie pentru unii, mai superficiala si roz pentru altii. Dar nu imi mai pasa, am reusit sa ma invat de cateva luni sa ignor tot ce nu imi place si sa ma mentin pe propria mea linie de plutire. Pentru ca nu toate opiniile conteaza, nu tot ce spun oamenii despre tine trebuie sa te atinga! Si am o incredere mare in mine acum, pentru ca am primit aprecierea unor oameni mari, a unor oameni care CONTEAZA. Si de ce m-as mai uita la multime? Am atata calm, atata bine si liniste in mine, incat nu o pot descrie. N-am crezut ca voi ajunge la pace cu mine insami si n-am crezut ca voi spune ca Dana Nalbaru ca nu am ce sa va mai povestesc despre mine, decat ca mi-e bine si sunt fericita.

Incet incet fac pasi mici in viata, dar siguri. Si nu uit sa-mi amintesc mereu ca am doar 22 de ani si ca mai am timp de facut lucruri in viata asta. Cu toata obsesia mea pentru moarte si pedepse divine, azi am luat-o incet si am reindraznit sa pasesc bordura spre viata mea secreta, viata mea la care m-am intors si pe care o voi tot parasi.

As avea muuuulte sa spus, multe metafore si despre multe usi cu lacate si despre mule ferestre cu muscate rosii. Si v-as povesti de pescarusi si raze de soare. Dar ma simt ca o pisica pe soba…mi-e prea bine, atata de bine incat mi se face lene sa tot povestesc….

Si uof, am cunoscut-o in sfarsit pe mica mea beibi-andre! Si pe Alex-Smart! Si m-am amorezat din nou de ele, doar ca live de data asta! Ne cunosteam si stiam despre noi ganduri intime, pentru ca ne-am pus pe tava aici, in fata voastra! Si nu stiu, dar pentru mine a fost magnific in acea seara cand le-am avut laturi pe ele si pe muuulti alti oameni draguti si dulci si destepti.

Am atatea prostioare in cap si atatea ganduri, si atatea amitiri si mirosuri port cu mine incat nu pot decat sa exclam: Doamne, ce frumoasa e casa presei acuma, asa pustie si luminata, doar cu noi 3 aici, unii muncind, altii tastand un post nou pe wordpress dupa multa vreme!

ps:multumiri lui victoras-fotograful-nostru-pretios pentru poza. (in ea: eu, lorand-multi-lateral-dezvoltat, dudex-care-nu-are-nevoie-de-descriere si alexandra-proaspat-absolventa–cu-10-si-ea )