Uite ca e patru dimineata si uite ca eu m-am linistit si am alungat valul de stres ce ma acoperea. Si uite cum te descopar o data cu zorii si cum invat printre concentrari si cearcane sa visez la tine.

Ai gust de cafea si tiramisu si eu pot acum, chiar acum sa ma joc cu degetele tale de copil strengar. Si pot sta treaza, atat de treaza incat sa te privesc cum deschizi ochii in dimineata asta. Si daca e ceva ce imi place acum cand nu esti langa mine, acel ceva e faptul ca te regasesc mai viu si mai real si mai frumos in amintirile mele cu fiece tasta ce o bat. Si imi creste dorul si dorinta. Si imi lipsesti in cel mai aromat mod cu putinta. Si imi vad in linistea asta, batand in geam cu degetul, iubirea ce ti-o port. Si zambetele se dau de-a dura chiuind pe fata mea obosita, prafuita. Si lumea se trezeste, masinile se aglomereaza in intersectii, iar eu cred in zane si in tine. Si uite un camion, si uite o hartie de la twix intre frunzele tufei iasomie din fata geamului, si uite ca se sparge noaptea in cioburi roz, si uite c-am visat o pisica gri, si uite un felinar, si uite un om grabit, si uite, da’ uite cum nu mai existam noi in lumea asta si cum ne uitam la ea ca la televizor, schimband mereu canalele in timp ce stam relaxati pe canapeaua iubirii noastre!

Si daca e ceva ce ma coloreaza in zilele astea, apoi jur ca acel ceva esti tu, suntem noi cand suntem impreuna, pentru ca ne-am bagat sa ne balacim amandoi in acelasi loc de unde se nasc curcubeele.
[youtube=http://youtube.com/watch?v=SGTDRztaCCw]

Astazi am devenit obosita sa lupt. Azi renunt. Renunt sa mai scriu posturi pe care toti sa le inteleaga. Am obosit sa ma explic. Uneori nu am rabdare decat pentru metafore. Si astazi nu mai vreau sa vi le explic. Astazi sunt egoista si ma iau eu pe mine imi brate si imi povestesc nostalgii si imi promit turnuri de fildes si nori cu care sa ma incalt si sa umblu prin lume. Va scriu pe un ton obosit, prafuit…

Azi las si licenta care si asa nu a fost decat pipaita. Las tot si ma duc sa ma plimb pe campiile mele verzi cu papadii galbene.

Ma simt batrana, ma simt asezata pe o terasa cu flori de musetel in fata. Ma simt trasa spre visele cu care am intrat in Bucuresti. Si ma vreau acolo, inapoi, acolo unde ploaia avea un miros verde amestecat cu albastru. Ma vreau acolo in punctul acela din care puteam admira casa aceea parasita in varf de deal. Si ma vreau acolo unde frunzele de cires erau pline de ploaie si sclipeau.

Si erau noptile acelea in care plangeam. In care aveam nevoie de o imbratisare, doar una. Am avut zile in care ma sfaramam pe Lipscani si ma acopeream cu petale de magnolii. Si au fost zilele acelea in care tu ma asteptai la metrou la zece noaptea in tricou galben. Si sa stii ca eram pregatita sa fiu cu tine chiar daca nu mi-ai fi promis fidelitatea. Si apoi mi-ai venit ca un puf de papadie si mi-ai spus ca nu mai pleci niciodata. Si eu te-am primit cu bratele pline de lalele.

Dar eu sunt atat de mult si sunt atat de batrana. Am praf pe ridurile fetei si flori salbatece crescute intre sani. Si nu mai am papadii in priviri, am doar o imagine cu o apa curgatoare. Si nu ma mai balacesc in tufe de iasomie, miros doar a lut amestecat de picioarele acelei tarancutei cu sani mari si obraji rumeni.

Si azi ma indepartez de lutul vostru, si ma despic incetisor. Si ma fac albastra si merg pe campul ala din spatele cimitirului. Voi privi pomii scrijeliti cu F+A si ma voi racori la izvorul acela. Si nu voi avea teama, azi ma acopar cu albastrele, ma deghizez intr-un tablou al lui Dali. Pentru ca tu stii ca sunt pe jumatate nebuna si de asta vrei sa fii aici langa mine, de asta nu vei pleca, pentru ca vrei sa calatoresti orb alaturi de mine. Si in tavan sunt ascunsi eroii, iar eu imi infing picioarele in gresia din hol si las sa-mi creasca portocale in loc de degetele mainii. Si-mi las sa apara curcubee in loc de cearcane dupa ce plang si te apoi ascund bine in aerul dintre firele mele de par. Si tu imi atingi corpul perfect cu florile acelea salbatice dintre sani cu iregularitatea irisului tau caprui.

Si la urma urmei e vorba doar de iubire. Si e vorba de vechea moarte si vechea iubire care intotdeauna vor ramane noi cand ne vor iesi in cale. Si e vorba ca eu te voi duce acolo, intr-un loc langa un rau si un cires inflorit si te voi lasa sa petreci intreaga noapte langa mine. Si iti voi spune ca nu am ce iubire sa iti dau, si tu-mi vei spune ca nu conteaza, ca esti amantul meu permanent. Si-ti voi aduce ceai parfumat tocmai din China si il vom varsa in rau si vom inmiresma lumea cu el. Si vom permite soarelui sa se reverse peste noi ca mierea si noi vom ramane acolo lipiti. Si te voi intampina la inceputul zorilor imbracata in frunze si zdente culese in urma Arhanghelilor ce luptau in zilele Apocalipsei. Si tu imi vei spune ca iubirea noastra e doar praful de pe bocancul unui revolutionar de la 1789. Iar eu iti voi spune ca tu erai cel care purta bocancul, ca erai prizonier si ca iti aduceam in cancera printre gratii paine si vin.

Si la urma urmei e vorba de drumurile mele. De uliti si sosele, de sandale si prune coapte cazute pe marginea drumului. Si intelege-ma, nu am avut niciodata un secret chiar daca nu se afla nimic dupa privirea mea si am propozitii care se opresc brusc, care nu se mai continua. Am doar o ureche care aude constant rasete spaniole si un picior care e coada de peste. In rest sunt eu pe dealul acela verde, dansand hora sfintei iubiri si lasandu-mi hainele la fiecare saritura pentru a aduna praful necesar intre sani ca florile salbatice sa creasca acolo libere, libere ca tine, amantul meu pentru totdeauna.

Am ajuns si in punctul in care sa ma simt prost ca in calitate de aproape-absolvent al unei facultati de stiinte politice interesul meu pentru campania in decurs nu se transpune la nivelul unui post. Am rezerve in ce priveste acest fapt datorita imaginii pe care o am despre propriul meu blog: aceea de supapa de salvare atunci cand frustrarile, dorintele, avanturile literare, nedumeririle mele ma lovesc.

Astazi insa voi aborda un subiect care indirect are legatura cu campania pentru alegerile locale, si anume neacordarea atentiei domeniilor feminizate (invatamant, asistenta, etc) de catre femeile cu functii politice (sau care acced la asemenea functii).

Istoric vorbind femeile nu apar decat in ipostaza de sotie a regelui, de amanta seducatoare si uneori intriganta, dar nu de guvernant. Cele doua exemple care imi vin acum in minte, Elizabeta I a Angliei si Ecateria a II-a a Rusiei sunt exemple stralucite care ar fi trebuit sa dovedeasca pe deplin facultatile unei femei de a conduce. Din pacate cele doua au fost privite drept exceptii de la regula.

Astfel, femeile nu au modele la care sa se raporteze. Marii invatati precum Toma d’Aquino, John Locke, Jean-Jacque Rousseau, J.S. Mill, J. Schumpeter, Freud mai aproape de noi, au considerat ca femeile sunt incapabile de a se ocupa de sfera politico-sociala din pricina “apropierii sale de natura”. In conceptia lor (din pacate nu numai a lor) femeia este in mod natural supusa barbatului, un fel de extensie menita a procrea, a aduce calm si fericire barbatului care vine acasa obosit de treburile lui de conducere. Freud de exemplu era convins de faptul ca femeile nu au puterea de a se transcede naturii lor biologice si astfel ele se dovedesc incapabile sa participe in viata civila. Asta, tradus in maniera mea, inseamna ca femeia e o jucarie sexuala cu hormonii umblandu-i val vartej prin vagin, si din aceasta cauza ea nu se putea concentra asupra altui lucru, serios, nu isi poate asuma responsabilitati politice.

Astazi, gratie femeilor care in anii ‘60 – ‘70 au iesit in strada atragand asupra lor apelative nu prea dragute, interesul pentru problematica femeilor in domeniul politicului a crescut. Intai s-au afirmat ca teoreticiene in cadrul teoriilor politice si abia mai apoi drep activiste in partide politice.

In teoria feminista sunt mai multe traditii de abordare a subiectului femeia-in-politica. Pentru Romania am recunoscut abordarea concetrata pe participarea femeilor in activitatea politica traditionala. Aceasta prevede faptul ca femeile in politica se raliaza “curentului masculin”. Asta nu inseamna decat un singur lucru: femeia intra pe un teritoriu masculin, un teritoriu in care pentru a ramane trebuie sa se comporte ca un barbat. Astfel, o femeie intrata in politica trebuie sa renunte la emotiile sau sentimentele , toate aspectele care erau vizate a fi drept feminine, prin urmare slabe. Asta dupa parerea mea e ok, nu stiu daca mi-ar place sa vad la tv femei-politician smiorcaindu-se sau profitand de avantajele acestea sentimentaliste (cum i s-a intamplat lui Hilary cand a varsat lacrimi de crocodil in trailerul pentru campanie) sau sa le vad pe toate a la Elena Udea cu rochii roz pana sub fund afisand insemnele feminine imprimate de natura pe corpul lor. Problema mea e alta: femeile ajunse in functii politice se vor ocupa de domenii masculine. E absolut ingrijorator din punctul meu de vedere ca o femeie politician nu se implica vizibil, activ in lupta impotriva misoginismului, impotriva violentei in familie, ca nu isi disputa clar faptul ca e femeie, ci se ascunde dupa un discurs masculinizat pe teme de interes masculine.

Psihologic vorbind atitudinile lor sunt de inteles. Dar nu stiu daca asta are sens pentru mine. Am tot citit si m-am invartit cu programele de campanie ale doamnelor care vor sa acceada la functia de primarie. Am intrat pe pagina doamnei Theodora Bertzi. Dumneaei propune pe langa subiectele si promisiunile la ordinea zilei si anumite reglementari in ceea ce priveste educatia in sect. 3, proiecte care sa vizeze copiii, parintii si bunicii, cum precizeaza ea. Mi se pare o initiativa buna, daca intr-adevar s-ar lua anumite masuri pentru acele familii dezorganizate, familii monoparentale care in aproape 90% din cazuri singurul parinte e mama si pentru copiii acelor familii. E nevoie de educatie, e nevoie de asistenta sociala. Aceste lucruri nu sunt de interes pentru un barbat. Sa spunem ca aceasta putere de a empatiza, aceasta dorinta de a ajuta pe cei defavorizati e mai pregnanta femeilor, pentru nu-i asa, ele oricum sunt mai aproape de natura. Ceea ce incerc sa spun nu e faptul ca o femeie in functii politice trebuie sa se ocupe numai de partea sociala. Incerc sa spun ca inseamna evolutie ca cineva, femeie sau barbat sa se ocupe si de aceste lucruri.

Domeniul invatamantului, al educatiei, al sanatatii, al asistentei sociale sunt domenii care in cartile de specialitate apar ca apartinand femeilor. E nevoie ca cineva sa se aplece asupra lor cu mai multa atentie. Mi-ar place sa vad o candidata la primarie intr-o confruntare televizata cum apara si ofera solutii si in aceste probleme. Stim cu totii, si le traim, povestile despre traficul bucurestean, despre gropi, despre parcari. Stim si problemele din administratie. Stim si lipsa spatiilor verzi. Stim si problemele cu ApaNova. Stim. Dar oare nu stim ca sunt copii care nu-si permit accesul la educatie? Oare ne dam seama cat de mult cresc sansele ca acesti copii sa ajunga delincventi? Oare nu stim cati profesori fosilici primesc salarii prin licee si universitati fara sa le merite? Un primar daca isi mai doreste un mandat se apuca si repara cateva strazi. Nu stiu cati se pot lauda cu finantarea unor proiecte de asistenta sociala sau educatie pentru cetatenii lor.

Si nici macar nu stiu daca treaba asta trebuie sa o faca o femeie. Poate pur si simplu am asteptari mai mari de la ea, pentru ca ea STIE, asa cum si eu stiu. Nici macar nu-mi pasa ce si cat fura, nu cer candidatilor integritate morala, ci doar sprijinul ala civic si responsabilitatea de a face din urbea lui un lor mai curat si mai civilizat. Si sa nu mi se spuna ca nu sunt fonduri, ca sunt din plin. Proiecte si dorinta de munca nu sunt!

Mi-ar mai place sa se faca proiecte pentru consiliere in maternitati pentru toate acele femei care vor sa avorteze. Pentru ca nu e corect ca o femeie sa vina si sa plateasca si intr-o jumatate de ora sa fie “rezolvata”. Acea femeie ramane cu traume pe intreaga viata. E nevoie sa stie ce se intampla, e nevoie de un psiholog, nu numai de un ginecolog in aceste cazuri. Mi-ar place ca familiile cu copii in care violenta (nu e egala cu bataia neaparat) e la ordinea zilei sa fie uneori vizitate de un asistent, sa primeasca sfaturi si poate ajutor sa se reabiliteze. Poate ziceti ca asta nu trebuie sa fie in grija unui primar, nici nu ma intereseaza. Dar este in grija lui sa sprijine si sa incurajeze organizatiile si proiectele care se fac in aceste domenii. Problema e ca din aceste actiuni nu ies bani pentru propriile lor buzunare, asa cum ies din afacerile cu borduri!

Stiu ca trebuie asfaltate si gropile, dar insist sa cred ca mai trebuie sa asfaltam si alte aspecte din viata noastra. Bunul simt sau a fi un bun cetatean nu se invata pe o sosea fina ca-n palma.

Ally McBeal: Maybe I’ll share my life with somebody… maybe not. But the truth is, when I think back of my loneliest moments, there was usually somebody sitting there next to me.

Despre asta voi scrie astazi. Despre oameni care devin tristi si ocupati la 20 de ani. Despre independenta si fuga de copilareala. Bani, job, chirii, case, masini, alimente, cosmetice, carti, bani, bani, bani…iata ce ne intereseaza, iata dupa ce alergam. Nu mai alergam dupa fluturi, nu mai culegem flori sa ducem mamei, nu ne rupem spinarea sarind dupa cirese rozalii. Alergam sa avem bani. Si atat. Devenim consumeristi, simpli pioni economici. Si ne trezim obositi, tristi, deprimati, singuri. Ne tinem in viata prieteniile din liceu la telefon si pe chat pentru ca nu avem timp sa iesi la plimbari, iar firma devine familia adoptiva.

Poate am exagerat. Dar mi s-a intamplat sa ma simt ca in descrierea de mai sus. Eu am noroc ca sunt nebuna, o rotita mi-e stricata pe undeva. Am noroc ca imi canta cantce in cap si ma mai trezesc dansand pe strada. Am noroc ca aud cuvinte si am carnetelul meu (care-i sfant). Am noroc ca imi place sa merg cu nasul pe dus dupa miresme de flori. Am noroc ca il iubesc pe Almodovar si Medem. Am noroc ca visez pana imi pierd vederea. Am noroc ca nu cred in noroc.

Dar ma simt prinsa de lume. Ma simt goala de mine cand ceea ce nu-mi place ma acapareaza si nu vad scapare. Si mie nu-mi place sa muncesc. Nu ca as fi lenesa, ci pentru ca nu vreau sa traiesc doar pentru asa ceva. Vreau sa creez, vreau sa cant melc,melc codobelc si sa pictez peretii casei cu fiica mea. Vreau sa-mi iubesc iubitul cu tot aerul ce imi intra in plamani. Vreau sa cred in pitici si in zane si in noaptea de Sfantul Andrei cand ies strigoii. Si in loc de asta nu dorm noaptea din cauza job-ului, ma gandesc la licenta, la ipoteze de studiu si proiecte de cercetare. Sunt obosita, n-am chef sa vorbesc, ma indepartez de Iemi, renunt la Lynch pentru Naomi Wolf, renunt la mancare pentru cafea. Renunt la mine pentru viata.

Si nu mi se pare corect. Stiu ca cei mai fericiti oameni sunt cei care impaca si capra si varza, adica fac ceea ce le place. Dar si eu fac ce-mi place! Am satisfactii imense si jubilez si eu de fericire din aceasta cauza cate 24 de ore la rand de parca m-a trasnit becul ala rosu si imaginar de pe nas. Sunt pasionata de studiile ce le citesc, ma arunc spre ele ca o insetata. Problema mea e ca nu vreau sa ma opresc nicaieri. Nu vreau sa ma stabilizez in nici un job. Nu vreau sa cercetez o viata acelasi domeniu. Ma plictisesc repede si ma deprim un-doi de parca ar veni prapadul. Cred ca asta se cheama superficialitate. Dar voi stiti ca nu vreau sa ma vindec de asta? Stiti ca imi place asa cum sunt? Stiti ca imi place sa ma plang de porcariile in care intru? E amuzant sa fiu drama queen. Si n-as suporta sa fie totul lin si roz bonbon. I like being a mess. It’s who I am. Si pentru nimic in lume n-as dori sa incetez a mai cadea pe scari sau a intra in pereti!

Si totusi e trist. Pentru ca nu voi putea sa fiu asa la infinit. O data si o data tot imi voi prinde urechile pe undeva. Si atuncea ma voi automutila cu o carioca mov in jurnal. Si nu stiu…Dar e trist sa vezi oameni tristi. E trist sa ii vezi cum dupa job devin Mr. Hyde. Si-mi vine sa ma iau la palme si sa va iau si pe voi si sa invatam impreuna care e esenta noastra. Ca o tigara fumata pe iarba cu un prieten si vorbind despre vise si baloane colorate va ramane o amintire fixata in ADN. Ca un zambet te face sa uiti ca ai picioare. Ca un sarut iti aduce un izvor in care sa te reversi. Ca o papadie poate face o primavara. Ca bocetul dupa o despartire pe umarul prietenei e terapie curata. Ca o cafea tare si o melodie draguta iti aduc 24 de ore de implinire.

Eu una imi voi pune piedica in viata. Prefer sa cad in bot decat sa merg lin pe troniteta prin viata. Si daca viata e o scara, apoi chiar ca-s binecuvantata! Eu cad mereu pe scari, iar ridicatul mi-e insotit de obraji rosii si ras isteric si o amintire de inveselit pe cei dragi. Momentan sunt bine cocotata pe trotineta, ba ca mi-s lipita si cu super-glue. Dar va veni ziua aia mare cand m-oi dezlipi si-oi suferi cat 27 de elefanti care nu-s mai gasesc cimitirul. In acea zi ma voi plimba 8 ore fara scop si voi ciocani la usa prietenilor sa le duc o turta dulce si sa le spun cat de dragi imi sunt si cat ii iubesc. Pentru ca niciodata nu vei fi singur in singuratatea ta, pentru ca duritatea cimentului de sub fund cand pici te va duce la o cafenea sa strangi o mana familiara.

Cine spune ca lucrul de acasa e o binecuvantare? Toti din jurul meu spun ca e mai comod sa stai acasa, in fata laptopului sa iti rezolvi deadline-urile. La urma urmei ce poate fi atat de dificil de facut? Nu trebuie sa mergi prin ploaie, nu trebuie sa te dichisesti pentru a fi draguta la birou, nu depui nici un efort. Ei bine, toti spun aceasta mai putin cei care lucreaza de acasa. Iar eu sunt una dintre ei.

E total gresit sa se creada ca a sta acasa si a tasta la laptop si a-ti bate capul la tine in pat asupra problemei X e simplu, facil si relaxant. Va spun eu: e dificil ca naiba! Am doua sute de miliarde de tentatii: mi-e foame, mi-e sete, vreau cafea, citesc mult mai multa presa, caut si descopar noi muzicieni, mi-e dor de iemi, mai intra un amic pe mess, mai meditez ca oaia printre taste..si lista poate continua. Nu am taria de a ma rupe de ce ma inconjoara si se pare ca pierd din ce in ce mai mult timp cu noul meu job convenabil de acasa…Plus ca domeniul e total nou pentru mine si nu am inca siguranta conceptelor. Inca ma clatin si invat din mers cat pot de mult. Oricum am rezultate foarte bune si incep sa primesc reactii pozitive, ceea ce nu poate decat sa ma incante. Dar pentru a fi avut rezultatele alea au fost necesare cateva deadline-uri precise care sa ma bage in sperieti si sa ma oblige sa imi fac din degete titirez pe tastatura.

Logica modalitatii mele de lucru e in felul urmator: ma trezesc de dimineata si ma asez sa lucrez. Intotdeauna jur ca termin pana la 12 dupa-amiaza ce am de lucru ca apoi sa ma apuc de licenta. Nu termin la 12, ba ca tine pana pe la 22 noaptea. Si NU fac nimic, dar nimic. Insa, pentru ca in mintea mea e setat: azi lucrezi nu ma ating de nimic ce inseamna licenta, am sa fiu eficienta! ma trezesc la sfarsitul zilei si cu lucru mai mult pentru a doua zi si cu nema pagini scrise la licenta. Problema e nu ca nu imi fac treaba si ca nu muncesc pe branci, ci faptul ca nu ma pot focusa prea mult timp asupra unei probleme, mai ales daca sunt si acasa. Pierd timp, pierd enorm de mult timp si n-ar fi bai daca as avea numai job-ul. Dar abia incepe sesiunea si am si licenta aia de scris. Si sincer incep sa ma panichez si sa ma stresez de atata lene si nesimtire ce am in mine! Cred ca sunt o neserioasa. Cu toate ca ma bazez ca toti studentii sa fac totul in ultima clipa si tot atunci sa ma trasneasca inspiratia divina…Sunt debusolata si trista…Asa ca merit un episod din Ally McBeal, nu?????????