Am venit franta. Ziua asta nu mi-a adus nimic spectaculos. Cred ca sunt nitel trista si lunea asta de toamna nu imi ofera perspectiva unei activitati. Totul pare mohorat. Ploua. Bate vantul si nu mai sunt frunze in copaci, iar verdele drag mie a murit. Cred ca sunt nitel trista in definitiv…

Dimineata asta am stat in baie mult timp, privindu-mi chipul. Mi-as fi dorit sa fi fost blonda si mai senzuala. As fi vrut sa fi avut chipul lui Marilyn si sa vorbesc sotului “i wanna be loved by you” cu aceeasi voce cu care canta ea acest cantec. Cred ca sunt nemultumita de mine. Sunt trista si nostalgica. Aiurea intr-un cuvant. Gresesc ca imi admit tristetea?…Poate, poate gresesc…Poate ar trebui sa zambesc asa cum zambea in fata camerelor Gia incarnata de Jolie, sa zambesc si sa nu admit ca sunt trista, sa zambesc si numai eu sa stiu ca exista undeva departe o planteta cu o fetita care nu are prieteni si care plange de singuratate.

Aseara am facut dragoste cu un strain. A fost dragoste. In definitiv dragostea asta e relativa. Nu conteaza de cat timp cunosti o persoana, timpul e mai relativ ca insasi iubirea. Asa ca aseara am facut dragoste. A fost multa tandrete. A fost mai frumos ca atunci cand faci dragoste cu propriul sot pe care il stii de ani. Aseara am facut dragoste cu un strain si azi sunt trista.

Nu am spus niciodata sotului meu ca il iubesc. Mi se pare irelevant. Pentru ca nu simt ceva constant pentru el. Daca il iubesc azi, maine il urasc sau cel putin mi-e indiferent. Asa ca nu are rost sa arunc cuvinte care mi-ar putea ingreuna existenta. Barbatului de aseara i-am spus insa ca il iubesc. Pentru ca asa era in acel moment. Pentru ca azi nu il mai am. Imi vine sa injur, sunt trista in definitiv…

Ascult Monroe, insa ceea ce e in inauntrul meu e mult mai…postmodern? Nu prea imi gasesc cuvintele. Ma simt gri. Cred ca ar fi fost mai potrivit sa ascult un Cohen sau o Callas cu al ei “la wally”. Nici o kate bush nu ar fi fost exclusa…Dar azi o iubesc pe Marilyn si iubesc parul blond. Eu sunt bruneta. Nici macar ochi albastri nu am. Mi-ar place sa imi las capul pe spate si sa intredeschid buzele rosii si sa zambesc printre genele intoarse de rimel asa cum facea ea.

Azi sunt singura in casa. Si pentru ca sunt singura am decis sa o chem pe Tia. E o femeie frumoasa. Seamana cu Monroe. Are parul blond platinat si foloseste ruj rosu aprins. E retro.
Ea spune ca nu apartine acestui secol, ca s-a nascut gresit. Eu rad de ea. E sic si poate fascina orice barbat. E insa tanara, si uneori imi spun ca e mult prea tanara ca sa ma joc cu ea asa cum o fac. Dar tocmai pentru ca e tanara are curajul de a ma iubi. E senzuala, calda, moale…Compania ei imi face bine, iar sanii ei calzi imi pot imbunatati ziua asta de luni atat de pala. Saruta divin. Uneori mi-as fi dorit ca ea sa-mi fi fost sot. Nu-mi fac insa dileme din ceea ce priveste orientarea mea sexuala. Tia e Monroe a mea. Daca vrei, poti sa ma consideri Kennedy al ei. Nu imi displace comparatia. Tia e ingrijita de un barbat batran care ii face toate mofturile. Uneori radem amandoua dupa ce am facut dragoste de “barbatii nostri”. Imi place sa vorbesc cu ea dupa fiece partida de amor. Cu nici un barbat nu am facut asta. Si nici nu cred ca o voi face. E ceva ce rezerv Tiei. Uneori cred ca o iubesc. Si asa si e. Dar nu i-o spun, e mult prea tanara. Insa de pe rujul ei rosu si modul in care ma priveste de sub ochii conturati cu tus negru pe pleoapa superioara stiu ca ma iubeste si ca stie ca si eu o iubesc.

Ii voi povesti de barbatul de aseara. Vom rade amandoua. In mod sigur ma va privi furis sa
cantareasca cam in ce masura l-am placut pe el mai mult decat pe ea. E frumoasa. Am agatat-o
pentru ca seamana izbitor cu Monroe. Si stie asta. Si profita de asta. Uneori cred ca tineretea ei e ca o masca. Iti spui ca e naiva, crezi ca e, dar adevarul din spatele chipului senin cu ochi albastri si par blond e altul. Cruzimea cea mai mare se naste din constiinta puterii frumusetii ce o detii. Iar Tia stie ce detine. De aia o iubesc cred. Pentru ca e atat de cameleonica, atat de isterica uneori si geloasa si pasionala. Ca Marilyn…As sta cu Tia toate zilele pana cand i-ar
aparea primele riduri.

Si totusi…Oare buzele calde ale Tiei (apropo, eu o chem Marilyn, nu Tia) vor reusi sa-mi adica verdele? Tia imi spusese ca va cere batranului ei amant sa o duca in insulele Canare si sa ma ia si pe mine, “prietena ei cea mai buna”. Poate vom pleca in doua saptamani. Va trebui sa gasesc o scuza pentru sotul meu. Dar nu va fi dificil. Nu asta e problema. Iar imi vine sa injur. Ma simt
obosita si suprasaturata. Nici macar perspectiva de a o privi pe Tia dezbracata pe nisipul cald nu ma mai face sa visez. Ma ucide toamna asta cu gri-ul ei! Sa vina Marilyn sa o alunge! Sa vina! Sa vina!…Altfel mor!…

E liniste multa si eu sunt al dracului de trista. Fumez in prostie, Marilyn intarzie…Monroe canta din difuzor “There is a river called THE RIVER OF NO RETURN/ Sometimes it’s peaceful and sometimes wild and free!/ Love is a trav’ler on THE RIVER OF NO RETURN/ Swept on forever to be lost in the stormy sea”…Eu astept…Nu cred ca totul e “gone forever”, nici macar tu, draga Marilyn , care canti asta!…Nici macar tu!

Blog dedicat ei,

marilyn_warhol

PS: fotografia e facuta de Bert Stern cu 6 saptamani inainte de moartea lui Marilyn, iar crucea rosie e facuta de insasi Monroe. Detalii: blog.alexgalmeanu.com

Era candva, nu tare demult, o printesa singura pe o planeta indepartata. Avea cu ea un fir de iarba si-l folosea pe post de interlocutor. Cand a crescut mare, un Fat-Frumos a venit sa o salveze de singuratate. Printesa a fost tare, tare fericita. Fat-Frumos a avut o copilarie frumoasa, a crescut in 7 zile cat altii in 7 ani, doar ca el nu stia sa imbatraneasca frumos. Ajunsese gras, barbos si mirosea a transpiratie. Printesa suferea mult. Si era mai singura cu fiece zi trecea. Copiii lor, printese si feti-frumosi, cresusera si plecasera sa cucereasca universul. Firul de iarba a fost strivit. Fat-Frumos nu voia ca Printesa sa il neglijeze pentru acea buruiana. Si Printesa ramase singura. Intre timp, totul evoluase. Fat-Frumos isi achizitionase un televizor cu plasma si playstation si s-a imprietenit cu Zmeii.

Printesa inca mai spera sa fie tare, tare fericita ca atunci cand a luat-o Fat-Frumos de pe acea planeta indepartata. Dar numai ca Fericirea aia nu mai venea. Treceau secolele si ea nu mai venea. Degeaba statea Printesa cu ochii pe ceas, Fericirea nu venea si nici nu i se vedeau farurile la orizont.

Intre timp, Fat-Frumos se gandise si el la Printesa. Nu se cuvenea sa o aduca pe planeta lui si ea sa stea chiar asa, degeaba. Asa ca Fat-Frumos isi facuse un obicei ca atunci cand ajunge acasa sa isi arunce ciorapii prin camera. Era primul joc inventat de el. Cand el facea asa, Printesa trebuia sa vina sa ii culeaga si sa ii spele bine-bine. Apoi au urmat alte jocuri, care nu i se pareau deloc amuzante Printesei. Ea a inceput sa ii spuna ca nu mai vrea sa se joace, ca ea plange cand el rade. Fat-Frumos insa inventase un alt joc: cand ea spune “Nu mai vreau sa ma joc” el ii da cu buzduganul peste fata, cand ea plange jucand jocurile, el o va trage de parul ei balai ca razele de soare.

Si uite asa trecea timpul. In pauzele dintre jocuri Printesa isi facea timp sa mai arunce cu coada ochiului catre ceas. Trecuse de mult ora Fericirii. Deja stia ca nu mai avea sa vina. Tot ce putea sa faca era sa inventeze si ea un joc, un joc in care se facea ca ea inca spera ca Fericirea va opri si langa ea. Da, ii placuse jocul acesta, de-a speranta. Era sanatos. Asa ii placeau mai mult pauzele dintre jocurile lui Fat-Frumos. Cand acesta pleca la Zmei, ea ramanea singura, pe planeta ei, planeta singuratatii, si isi imagina ca tine in mana firul acela de iarba, si vorbea, si plangea, si spera.

Intr-o zi, Printesa a fost gasita moarta. Avea parul jumulit si un ochi mov. Dar zambea. Si nimeni nu a stiut ca alaturi de ea stateau moarte si visele, si Fericirea, si ceasul acela pe care ea il tot privea si speranta, mai ales speranta, care era zdentuita si care murise de foame. Si mai ales, nimeni nu stia ca ea innebunise asteptand pe cineva care sa vina si sa o ia de acolo, sa o salveze, sa ii dea un fir de iarba in mana si sa o lasa singura. Nu de singuratate se temea ea si nu de linsite fugea ea. Fat-Frumos i-a facut o inmormantare frumoasa si a plans mult dupa ea. El cu cine se va mai juca de acum inainte? Tristetea lui a coplesit toata lumea si nimeni nu a banuit ca exista cineva care se putea bucura in toata acea jale. Era Printesa calcata de Fericrea cu faruri, ajunsa cu o intarziere de cativa pumni. A fost un accident de proportii de nimeni vazut.

Cand totul se rostogoleste eu ma arunc cu capul inainte. Cand nu auzi telefonul mai bea un pahar de vin rosu, face bine cica. Lumea nu e rotunda, nici piramidala. Ma indoiesc ca exista in acest moment. Nu foloseste nimanui, deci n-are de ce sa fie. Nici ratiunea nu e rotunda, nici patrata. E uneori irelevanta. Atat.

As vrea sa ma placi si tu asa cum o face el atunci cand dansez din buric pe gheata. Nu-mi plac antibioticele. “Ora 24, Omul Negru n-a venit.” Si eu stau cu capul scos din fular, ba mi-am luat si palaria de pe cap: pentru ca totul se rostogoleste in jurul meu. Cand lumea se destrama salut-o ca un gentelman. Asa e cuviincios.

Deadlineul face cioc-cioc la usa. Eu imi pun castile in urechi. Nu aud nimic. Nici telefonul. Asa ca mai beau un pahar de vin rosu. Si cea mai senzationala stire: iarna pisicile se ingrasa si arata mai frumos ca niciodata! Pisica mea e fascinanta si se poarta de parca nu exista foamete in lume si nici copii nefericiti. Mi-ar fi placut sa fiu o pisica cu o constiinta egoista si pufoasa in metafore, cu ochi lenesi.

Iubirea infloreste in plin ger. Exact ca florile de pe geamul inghetat. Imi place sa stau cu capul gol, goala toata de ganduri si dureri si placeri cu tine in pat privind cum ninge. As sta ghemuita langa tine cateva secunde bune. Tu ma faci sa ma simt ca o pisica. De aia te iubesc. A, si e frumos iarna in Iasi. E singurul oras in care as manca inghetata la minus 7 grade. Dar totul se destrama, asa ca hai sa fim cuviinciosi si sa stam goi si cu capetele goale sa privim cum se rostogoleste lumea! Vrei?

Cica s-au uscat niste trandafiri in nu stiu ce florarie. E cea mai trista stire din saptamana aceasta! As plange daca nu m-ar deranja acele ciocanituri din usa. Si uite ce frumos, cu ce funda rosie mi se leaga un bolovan de gat. Si inca unul, si inca unul, si inca unul, si inca unul…Nu e greu sa mori, sa stii. Ti-o spun eu! Ai sa-ti dai seama ca ai murit atunci cand nu vei mai auzi apa picurand la baie si ai sa-ti spui ca intr-un mod miraculos cineva a reparat robinetul. Secretul e ca in mod miraculos urechile tale s-au inchis ciocaniturilor si zgomotului ce il face lumea cand se rostogoleste. Pentru totdeauna.

Mai iau o vitamina, mai fac un pas. Mai creste o masea de minte. Evoluez cica. Sunt mare, dar lumea e stramta, niciodata nu incap pe trotuar. Merg pe strada. Eu si masinile. Si eu urasc tehnologia. Si ce fel de lume e asta in care eu merg alaturi de ce urasc? Ce fel de fiinte suntem noi de putem sa convientuim cu monstrii tehnologici, cu ceea ce ne face rau? O pisica niciodata nu ar sta alaturi de un caine! Ea stie un lucru. Dar il stie bine. Noi inca n-am invatat asta. Mai trebuie sa crestem. Poate ca atunci cand voi avea toate cele patru masele de minte voi invata sa divortez, sa scuip si sa zgarai ceea ce nu imi face bine. Dar ce se va intampla cand doctorul va hotara sa-mi scoata o masea?: Involutie, din nou starea de platitudine. Maine voi lua o portiera la brat si ma voi plimba pe Calea Mosilor prin zapada murdara de la tevile de esapament. E mai bine sa renunti. Oricum in scurt timp nu voi mai auzi picurand robinetul din baie.

Si sa stii ca e chiar bine cu tine. E chiar placut sa impartim o paturica mica acuma iarna. Ne face sa stam mai apropiati. Si imi place sa fiu langa tine. Mereu. Pana cand imi voi spune ca s-a petrecut o minune si nu mai picura robinetul.

Pentru ca esti tu nu voi divorta de nimic, fac pact cu lumea, imi scot politicoasa palaria in fata dezastrelor, zambesc decent si ma abtin sa plang cand spune tremurand michael heal the world, make it a better place for the entire humain race am sa fac cumparaturi, si am sa fiu senina cand ma vor ghionti cei grabiti pe trotuar, voi merge pe sosea fara sa fac mofturi, voi avea grija sa avem mereu legume in frigider…Ca mie mi se pare cea mai trista stire din lume faptul ca s-au uscat niste trandafiri intr-o nu stiu ce librarie, asta n-am sa ti-o spun niciodata!…

Raman cu fruntea plecata, cu cea mai frumoasa scrisoare de dragoste scrisa vreodata facuta ghem la piept. Parul mi-e lung, adie vantul, parul zboara, am vanatai la gat de la bolovani, genele se lipesc de obraz, obrazul cade, vanataia dispare, pielea se topeste. Cea mai frumoasa dragoste ramane.