Uneori ma entuziasmez. Si ma apuca o fericire imensa ca traiesc intr-o asemenea lume, intr-o asemenea diversitate. Si ma bucur ca-s femeie, ca voi purta candva un copil in pantec. Si ma bucura tot. Si imi vine a dansa pe strada pentru a sparge monotonia. Si imi vine a ma cocota pe un gard si sa strig oamenilor sa se iubeasca, sa sparga barierele, sa isi deschida inima aia, ca ea nu e pusa degeaba sa bata in acel piept.

Si le-as mai spune sa nu confunde cuvintele cu omul ce le spune. Ca uneori nu ele sunt totul, ca limbajul e un construct, asa cum e o coliba de paie. Ca nu trebuie sa te bazezi pe el. Ca exista dincolo de el mai mult. Mult mai mult. Le-as mai supune sa nu creada ca-s oameni buni daca se agata de un gat si iubesc o inima. Iubirea aceea din relatii limiteaza si iti pune gratii. Iubirea care elibereaza e dragostea sincera fata de toti oamenii, chiar si fata de cersetorii murdari de la coltul blocului, chiar si fata de cei ce comit crime odioase. Dragostea aceea teribila care sparge toate regulile sociale si societale care ne ingradeste. Si uneori chiar cred ca oamenii sunt buni, sunt fiinte libere doar ca contractele si viata de zi de zi ii leaga de reguli, de expresii precum “asa trebuie”.

azi insa sunt neasemuit de trista. neasemuit de inchisa. si azi am realizat ca iubirea ca “noi” e cea mai frumoasa colivie, aur batut cu nestemate. dar ca tot colivie ramane. doar ca eu tot cu ochii spre cer si iarba voi fi, tot cu gandul de a avea libertatea singuratatii. azi mi-am dat seama ca atunci cand iubesti nu-ti mai apartii, ca nu mai poti plange, face crize, nu mai poti visa, nu mai poti pleca, nu mai poti fi singura. pentru ca poti rani. si teama de a nu rani te limiteaza, pune plumb la picioare. si totusi eu niciodata n-as putea parasi colivia asta. si nu stiu ce sa mai fac cu mine, nu stiu cum sa ma mai repar. dar o voi face. gasesc eu leac pentru mine intr-o zi. Pana atunci visez ca pot canta si ca pot schimba lumea prin cantecul meu inchipuit.

Cat timp Cohen va canta I’m Your Man, cat timp piesa asta va fi dedicata de un barbat unei femei, tu vei fi iubitul meu permanent. Pentru ca mi te-ai dat cu mult inainte sa pleci, cu mult inainte sa uiti de iubirea mea. Cohen e pecetea. Un inceput si un sfarsit…

…

…te iubesc atata, incat nu ma sfiesc sa mi te tot amintesc si acum.

E ea.

Uneori mica. Cu buze rozii. Un fel de pui de gaina mititel, galben, pufos si ciupitor. Un pui cu personalitate de Xena printesa razboinica. Si iubesc s-o iubesc. Si daca beibi nu era perfect ma duceam la ea sa plang. Sa plang pe o aripioara galbena si sa bem vin rosu. Si sa stam o noapte intreaga cu ochii in tavan, sa nu ne spunem nimica, dar sa pornim in dimineata cu sentimentul ca am trait cea mai faina noapte a vietii noastre.

E ea.

Nu-i usor. Sa fii, sa mergi, sa zambesti, sa te trezesti, sa plangi, sa crezi, sa muncesti, sa speri, sa stai, sa dormi, sa vorbesti, sa te misti, sa minti. Nu-i usor.

Am cazut. Si m-am julit. Si nu mai aveam 3 ani si nici sortuletul acela rosu cu buline albe plin cu capsuni de la Nana. Si m-a durut. Si am vrut sa plang sa auda toti. Sa vina sa ma ridice, sa ma compatimeasca, sa planga cu mine. Mi-am dorit ca durerea mea sa fie auzita. Sa nu ma simt si singura si ranita. Insa am cazut si am tacut. Am inghitit lacrimile alea si am ramas ca un caine la marginea soselei, lingandu-mi ranile.

…

Candva parca si filmele erau mai bune. Si cartile si muzica. Si ma tot agit sa imi gasesc obsesii noi, insa nu visez decat barbati necunoscuti. Si as mai bea o vodca. Si as mai face o pirueta. Si m-as intinde pe bar ca betivanii si as anunta ca o regina ce sunt ca eu nu mai plec niciodata de acolo. Mi-as construi regat intr-un tufis si m-as inghesui acolo cu tot cu beibi. Si n-as avea nevoie de nimeni. As fi eu cu frunzele si cu beibi mai verde ca niciodata si mai fraged ca o cireasa de mai.

…

Si ti-as mai spune cand nu mi-e usor sa imi iei inima si sa o pui pe scaunul din dreapta si sa ma duci prin lume, prin lumi. Sa pui sa imi cante Janis Joplin tare si sa deschizi geamul sa intre petale de cais peste noi. Si sa conduci cu viteza si sa fii cel mai bun prieten al meu de pe acel drum. Si ti-as spune mereu, in fiece dimineata sa imi iei la plimbare inima ca si cum ai plimba catelul ce nu-l avem. Sa o hranesti, sa o speli si sa o duci in parc ca pe un copil nenascut.  Te-as lasa chiar sa o avortezi, daca inima mea din pantecul tau ti-ar stanjeni respiratia. Ti-as mai spune ca o poti face accesoriu pe care sa il porti in piept sau pe care sa il pui in parul iubitei tale. Cu inima mea poti face orice. Chiar si tocanita cu ardei copti. Chiar si plata pentru femeia aceea de pe maginea soselei care nu poarta chiloti pe sub rochie.

…

Nu-i usor. Nu-i usor sa fii. Sa accepti. Sa inghiti. Sa spui adevarul. Nu-i usor. Doar ca viata pare mai roz ca moartea. Doar ca Metallica inca face sa vibreze ceva in tine. Doar ca totul se invarte si mereu gasesti ceva pentru care sa fii. Si atunci stii ca nu-i usor. Dar de aici incolo incepe sa iti placa. Sa iti placa sa fii. Sa accepti. Sa inghiti. Sa spui adevarul.

Numai prezentul mi-a aratat ca iubirea este si mi-a infierat-o in jurul buricului.

Cand eram tinerea radeai de mine ca n-am gusturi bune; asta pentru ca ti-am atras atentia intr-un bar asupra lui Eros Ramazzoti. Ai ras copios, tragand cu nesat din tigarile acelea LM rosu. Si miroseai a tutun si pareai gigant cu privirea in flacari. Vorbeai cu evlavie de Nichita si ma intrebai soptit “cine-s mai frumosi? oamenii? ploaia?”, iar eu in gand spuneam “noi”. Iar eu tremuram si nu stiam ce mi se intampla. Nu stiam daca e de la Nichita sau de la tutunul ce-l fumai. Sau de la tine. Priveam in sus. Tu imi cereai sa ma uit in ochii tai. Ma incruntam, ca tremuram prea tare si toti fluturii aceia albastri riscau sa imi iasa prin ochi, gura, urechi.  Si atunci am decis sa tac si  sa iti analizez palma; si linia vietii. Si m-am chicotit spunand ca palmele noastre se aseamana. M-am inseninat. Tu te-ai mirat. Insa Nichita a plutit deasupra noastra intreaga noapte. Ca o naluca. Ca un camp cu flori.